Text: Rodica Ciorănică
Foto: Sasha Bognibov
Ne cunoaștem de câțiva ani. Facem interviuri, povestim, ne susținem reciproc la evenimente și adunăm la un loc comunități care trebuie să se cunoască... Acesta este, cred, al patrulea interviu cu Igor. Și l-am simțit altfel. Schimbat. Mai categoric. Mai tranșant. Cu alt vibe. „Am știut că o să remarci asta. Am decis să fiu mai critic, mai puțin tolerant, am obosit să fiu diplomat cu oamenii care doar așteaptă să se întâmple minuni fără să ridice un deget. Sper că prin această nouă atitudine vom reuși să schimbăm oamenii, țara.”, mi-a spus. Igor e unul din exponenții noii generații de antreprenori și entuziaști incorigibili care cred că pot schimba lumea. Prin propriul exemplu.
Igor, de fiecare dată când te întâlnesc, ai un vis care te ghidează, nu mă tem să zic obsesiv, spre rezultat. Și un rezultat spre care te-a ghidat un vis obsesiv. Acum la ce trecere ești? Care e visul ce nu te lasă să dormi?
Rodica, salut! Știi, dacă m-aș fi limitat la a visa, probabil că aș fi rămas un simplu băiat de la Bălți, care chiar e un tip bun, dar nimic mai mult. Cred că sunt un bărbat care disprețuiește visurile. Ele sunt un marketing excelent al distragerii atenției, un fel de drog care îți oferă pe termen scurt oportunitatea de a evada din realitate în lumea... la care visezi. Înțelegi ideea? Lumea este foarte dependentă de acest argument – visul. Am fost cumva norocos, creierul meu a ales imediat nu să viseze, ci să planifice. Sugerez tuturor să încerce asta, o să vedeți cât de repede începe să se schimbe totul in jur. Or, pentru asta e obligatoriu un plan clar: pe zile, săptămâni, luni, ani, viață.
Apropo, Igor Ganea doarme? La câte afaceri și noi porniri ai, se pare că ziua ta e infinită. Povestește-mi un pic despre programul unui revoluționar în business ca tine.
Din păcate, da, dorm. Dar urăsc ciclul de zi-noapte, pentru că are doar 24 de ore și nici în schimbul unui milion nu vei putea cumpăra măcar un minut în plus. Însă, poți evalua ușor cât valorează o oră din timpul tău și o vei trata cu totul diferit. Am început să fac asta acum 15 ani: mi-am luat toate câștigurile pentru o lună și le-am împărțit la 12 ore de lucru pe zi. Da, exact 12. Cei care sunt deranjați de această cifră, pot să nu citească mai departe. Interviul de azi va fi foarte sincer – despre ceia ce ucide milionarul din fiecare dintre noi. Deci, cea mai mare plăcere din viața noastră este rezultatul. Dar acesta nu vine din adunările zilnice într-un bar la o bere cu prietenii, nu vine din vizionarea tuturor serialelor de pe Netflix sau din jocul următor de pe consolă. Nu, nu, și să nu credeți că sunt un ipocrit sau că toate acestea îmi sunt străine. Îmi plac și mie la nebunie, dar fiecare moment descris mai sus ar trebui să fie un trofeu. Pentru rezultat. În momentul în care schimbi felul de gândire, optica, vei vedea că pentru tine acesta nu mai este un super premiu, ci un alt calmant al lumii moderne. Doar că această durere vine din neconcordanță cu visele. Mai departe, dezvoltă singur ideea...
Azi discuția noastră diferă total de interviurile anterioare. Și totuși ești plin de entuziasm! Vorbești întotdeauna cu multă pasiune și minunare despre orice faci – este soiul de bucurie pe care o vezi în ochii copiilor de regulă... Mai ești copil?
Dacă mai sunt? Rodica, de îndată ce voi înceta să mai fiu, totul s-a terminat. Altfel, în ce găsim pasiunea? În bani? Valori materiale? Asta nu este interesant, asta nu te va face niciodată mare, valoros. Încă nu am devenit un om mare, dar astăzi înțeleg că, creierul meu trebuie să fie veșnic flămând până la epuizare, risc, durere, uimire! Probabil că uneori sunt foarte tăios în cuvinte, dar cei care la vârsta mea au ales să lenevească undeva în Bali, sunt deja indivizi morți pentru umanitate. Pentru ce ne este dată viața? O șansă din câteva miliarde de a deveni OM? Dacă nu venim pe lume pentru un scop măreț, atunci eu nu mai înțeleg nimic despre această lume.
Ce te inspiră sau ce te motivează să poți să te arunci oricând în ape noi și să înoți până în pânzele albe împotriva curentului?
Este păcat că nu pot să înjur aici, dar într-o formă foarte civilizată asta sună cam așa: „Nu vei reuși”. Mai bine să nu-mi dai replica asta, e mai rău decât mirosul de sânge pentru un rechin.
Când te simți RED? Ce-ți oferă senzații RED?
Acesta este un sentiment foarte subtil. Vine la un moment dat și este unic. La urma urmei, poți repeta aproape totul: gustul mâncării, emoția vitezei, sexul, durerea, dar RED nu poate fi repetat, nu este cumpărat și nu este șlefuit de maeștri. Am trăit această stare de câteva ori – e atunci când simți că... creezi ceva nou pe Pământ. Sunt foarte dependent de această emoție. La început, am avut acest feeling atunci când am reușit să construiesc în China un restaurant tradițional moldovenesc recunoscut de Michelin. Apoi mi-am dorit mai mult și am creat COSMOS, dând chip vinului moldovenesc. Acum fac totul pentru a obține primul transportor de miere din lume așa cum îl văd eu și iată atunci în fața ochilor mei vor fi mii de hectare de culoare roșie, acest sentiment mă va străpunge din nou pentru a da impuls căutării de și mai mult RED.
Ce faci când cei din jur îți zic că ideea ta e curată nebunie?
Zâmbesc ca un prost.
Și când „nebunia” aparentă devine lingoul de aur, cum te simți? Obișnuiești să demonstrezi celorlalți sau e suficient să-ți demonstrezi ție însuți?
Probabil, primul lucru pe care trebuie să-l înveți este să nu cauți pe cineva căruia trebuie să-i demonstrezi ceva. Asta nu este deloc o emoție luminoasă, e ceva ce se întinde undeva între gri și negru, când motivația devine un cadru absolut greșit, sarcini greșite. În general, supraestimăm importanța oamenilor în proiectele noastre. iPhone-ul nu a fost creat pentru a demonstra ceva cuiva, iar misiunea pe Marte cu siguranță nu se pregătește ca cineva să alerge la vecin cu „Na, îneacă-te!”. Și, știi, probabil că acestea nu sunt lingouri de aur, acestea sunt trepte, tot mai înguste și care urcă tot mai sus, fără niciun sprijin. Și parcă mergi, parcă urci, dar ai oare vreo șansă să renunți?
Îți place să fii altfel? Dar să fii admirat?
Oh, întrebarea mea preferată, despre vanity fair. Ideea că sunt altfel e greu de contrazis. Dar aici nu e nicio opoziție cu „obișnuitul”, pur și simplu, într-un anumit moment, creierul meu a luat-o razna și de aici... s-a început. Știi ce e mai interesant? Că ceea ce vorbim azi poate părea straniu, dar eu zic să recitești acest interviu peste cinci ani. Iau acest termen ca să identific exemplul meu parazitar din Moldova pentru schimbările pe care le-am planificat (amintiți-vă de prima întrebare, nu visez, totul merge conform planului) și trecerea opiniei evaluative din „anii de după ‘90”, până la „mâine”.
Dar admirația? Nu, ea este, de asemenea, lipsită de sens, este ceva emoțional, hai să mergem mai bine pe o înțelegere conștientă și acceptare. Astfel vom obține mai repede ceea ce demult merităm!
De unde vine necesitatea umană de a te afirma și a te simți validat, apreciat?
Din faptul că vecinul și-a cumpărat mai devreme un nou Mercedes. Chiar nu-mi place asta la noi. Am învățat să apreciem pe baza complexelor noastre de după prăbușirea URSS și încă suntem conduși de ele, în toate. Așa alegem noul guvern, așa ne creștem copiii, așa vrem să privim în ochii celorlalți. Păcat că de 30 de ani avem o șansă, dar nu înțelegem cum, cum să o luăm și să schimbăm lucrurile.
Igor, sunt mai multe feluri de a ne trăi viața. Tu ai înțeles care e sensul vieții tale și care este misiunea ta?
Pe când aveam cinci ani, i-am adunat pe băieți să tăiem lemne de foc și pe banii câștigați ne-am putut cumpăra dulciuri. La 17 ani trebuia să le ofer în ce găsim pasiunea? În bani? Valori materiale? Asta nu este interesant, asta nu te va face niciodată mare, valoros... Cei care la vârsta mea au ales să lenevească undeva în Bali, sunt deja indivizi morți pentru umanitate.
Cred că la 37 de ani e prea devreme să te gândești la asta, deocamdată trebuie doar să apeși acceleratorul cu toată puterea.
Ai amintit de tine, cel de la cinci ani. Vreau să închizi ochii și să ți-l amintești pe băiețelul Igor Ganea de 7-10 ani. Cum arăta atunci lumea lui? Cum își imagina el viața?
Bălți, nici măcar centru, doar o periferie provincială. Cum crezi că arăta lumea atunci? Da, era cel mai bun loc de pe pământ! Și mă bucur enorm că în acel moment totul a fost anume așa. Puteam alerga ore întregi prin păduri și șantiere abandonate! Ieșeam dimineața din casă și reveneam doar ca să iau o bucată de pâine, ca să am energie pentru noi descoperiri! Știam foarte puțin despre lumea de dincolo de granițele mele, nu exista nimic la ce aș fi putut visa, dar la acea vreme am luat tot ce am putut lua din lumea care mă înconjura!
Cât de diferită este lumea copilăriei tale de copilăria lui Gordey, fiul tău? Te îngrijorează anumite atitudini ale copiilor de azi? Nu crezi că primesc prea ușor totul și nu mai au această emoție a împlinirii dorințelor care stau pe lista de așteptare?
Știi, eram foarte îngrijorat de asta, într-adevăr, pentru că el nu are ceea ce aveam eu – nevoia de a supraviețui. Și eram foarte îngrijorat de faptul că am devenit cine sunt mulțumită acelei realități și că el nu va avea motivația mea. Dar... e timpul pentru povești! Acum vreo doi ani, am luat cu toată familia un microbuz și am condus prin Ucraina, prin albinăriile noastre din Jytomyr, prin extraordinarul Kiev, încheind aventura noastră la Odessa. Acolo am hotărât să mergem la plajă, cea mai simplă plajă din Odessa, unde oamenii nu sunt judecați după brandurile de pe haine sau dimensiunea roților de la cabrioleta parcată în imediata apropiere intenționat ca să fie văzută. Ne-am simțit fantastic: Gordey s-a jucat în nisip, am savurat emoțiile care m-au teleportat în filmele în care Odessa era „acea Odessa”, iar în acel moment, pe lângă noi a trecut un tip care vindea... da, creveți! Din acei mici, pe care îi mănânci doar cu coajă! Gordey l-a văzut pe vânzător și a spus că vrea creveți, dar i-am explicat că aceasta nu este o jucărie, ci mâncare, așa că achiziția a fost refuzată. Nu s-a dat bătut și a spus că și el vrea să vândă creveți. Deoarece nu aveam creveți de gătit, iar în geantă aveam doar plastilină, i-am propus să îi facă din plastilină și să meargă să îi vândă. După câteva minute, creveții sunt în mână, el dispare undeva printre oamenii de pe plajă și foarte curând revine alergând cu o bancnotă în mână! Vândut! Aaa! Eram atât de mândru încât mi-au dat lacrimile, iar el era atât de încântat că a avut curajul să facă asta! Imediat mai face câțiva și fuge iar în mulțime! De data asta a lipsit mai mult timp, iar când a revenit, creveții erau încă în mâini, nedumerire pe față și spune: „Nu găsesc niciun client”. Nu era nicio dezamăgire la mijloc, doar o constatare că nu a găsit încă clientul, după care fugi din nou la atac. Din acel moment sunt liniștit în ceea ce-l privește. Totul va fi bine la el, avem același sânge, trebuie doar să-i dau șansa să fie el însuși, așa cum au făcut-o părinții mei, și cu siguranță își va găsi calea către Măreție.
Știu că încerci să fii un tată bun. Tatăl tău nu și-a propus asta cu tine? De ce nu vorbiți?
Am o relație complicată cu tatăl meu, nu voi înțelege niciodată fapta lui care ne-a împărțit viața în până la și după, așa că nu cred că mai este ceva de spus aici.
Ce înseamnă pentru tine verbul A IERTA? Știi că ierți?
Am învățat să nu iert. Chestia asta ajută să filtrezi rapid oamenii.
Cum e cu concurența? În viață. În business. În propria conștiință?
Iată competiția – asta DA! Chiar DA, DA! Chiar și acum, când răspund la această întrebare, îmi crește adrenalina, pentru că anume emoția competiției, emoția tensiunii constante este combustibilul meu! Între altele, eu caut concurența întotdeauna și în orice. În viață, sport, afaceri – trebuie să câștig față de toți. De toți și de fiecare. Și, de foarte multe ori, cu orice preț.
Ce îți asigură acel „a fi cu picioarele pe pământ” și a nu cădea în plasa popularității și egoului?
Faptul că am trecut o dată prin asta, am luat-o foarte dur peste nas și mi-am învățat lecția.
Care e relația ta cu banii? Aduc fericirea?
Banii? Desigur, pentru că sunt o putere luminoasă. Mulți nu o înțeleg, dar este anume așa. Banii, în forma lor potrivită, ne sunt dați pentru dezvoltare, bucurie, plăcere! Astăzi, ceva nu este în regulă cu banii, s-au stricat foarte mult, dar această boală are și un remediu, foarte curând vom vedea asta.
Ce caută cel mai des oamenii și nu găsesc?
Justificarea propriei sărăcii.
De ce alegi să împărtășești public poveștile tale, să dai detalii, insight-uri?
Înainte spuneam că doar dau ceva, ofer, dar când am început să dau și mai mult, mi-am dat seama că nu doar dăruiesc, nu e doar despre asta. Ca să înțelegi, uite un exemplu: când am început să spun deschis tuturor și peste tot cine sunt, cum fac afaceri, cum îmi fac planuri, cum tratez oamenii – am început să fiu recunoscut. În masă. Aceștia sunt oamenii pe care eu nu îi cunoșteam și care nu mă cunoșteau înainte, dar acum i-am făcut curioși și au început să apară lângă mine. Datorită acestui fapt, acum echipa mea are asemenea cadre, care pur și simplu mă fac să înnebunesc de la ritmul și felul în care ne schimbăm și cât de buni ajungem să fim. Învață să dăruiești, chiar dacă îți pare că dăruiești mai mult decât merită, dar lumea este construită anume așa și cu siguranță va redirecționa această energie!
Modelele tale de business, ideile tale pot fi copiate, furate? Ce ar avea în mâini cel care le fură?
Vor fura felul în care îmi văd ideile. Și dacă nu au ajuns singuri la asta, va fi un produs foarte distorsionat, fără suflet și fără șanse de supraviețuire.
Ai lansat filmul The Honey Movie. Cum te simți acum, după 7 luni intense de muncă și emoție?
Da, mulțumesc, filmul a fost lansat. Sentimentele sunt exact acelea pe care am contat: acum am o „biblie” cu care voi face înconjurul lumii! Acum nu sunt doar un fanatic al mierii, căruia i-a venit ceva în cap, ci un om care are un marketing foarte frumos în spate.
Ai încercat să schimbi puțin lumea cu acest documentar? Crezi că ai reușit?
Suntem abia la începutul acestui drum, să strigăm în gura mare despre succes este o prostie! Dă-ne timp, puțini oameni chiar înțeleg ce va fi!
Mierea și businessul apicol au intrat întâmplător în viața ta. Cum au reușit să te cucerească atât de mult?
Inițial, erau doar niște cifre foarte frumoase pe hârtie și nimeni prin preajmă. Apoi, pur și simplu am început să consum miere și, se pare, Universul m-a îndrumat prin ea.
Ți-e frică să greșești?
Chiar dacă mă înșel, în urma mea voi lăsa o asemenea moștenire, încât lumea cu siguranță nu va mai fi niciodată la fel. Vă spun – totul este planificat. Or, în acest caz, planul e pentru cel puțin 50 de ani înainte.
Când greșești cel mai des?
Când mă las pradă emoțiilor. Urăsc asta în mine și lucrez foarte mult asupra mea.
Ce este eșecul pentru tine?
Acum câțiva ani am auzit această frază: „Cu cât muncesc mai mult, cu atât devin mai norocos”. Este foarte înțelept, foarte profund, iar acum nu mai măsor nimic în succes sau eșec. Acum totul se bazează pe e suficient sau insuficient ce am făcut pentru ca un proiect sau altul să aibă succes.
Ești un antreprenor corect, onest?
Onest – da, cu toată lumea și întotdeauna. Corect – doar cu cei care merită. De altfel, nu am restricții în afaceri, m-ar face vulnerabil.
În business este profitabil să fii onest?
Cum crezi, care e răspunsul, dacă noi practic nu lucrăm deloc pe bani împrumutați?
Ai reușit să creezi în Moldova câteva comunități de business. Ce așteptări ai de la aceste comunități, în ce constă puterea unei comunități?
Forța comunității este capacitatea de a-și uni eforturile. Nu contează în ce anume, dar două forțe pot reuși de patru ori mai mult decât una singură. Or, ce se întâmplă când există sute de asemenea forțe? Până nu demult, asta nu era acceptabil în Moldova, pe noi ne divizau mai mult decât ne uneau. Ei bine, la naiba, e timpul să schimbăm totul!
Nu te sperie ritmul cu care se schimbă lumea?
Ai în vedere că e foarte lent? (zâmbește)
Poți construi și realiza visuri fără oameni?
Nu are sens și nu este posibil. Alături trebuie să fie oamenii cei mai buni. Eu tind spre asta și chiar interviul cu tine arată că am rezultate! (zâmbește)
Ce fel de oameni te atrag, ce fel de oameni sunt interesanți pentru tine?
Știi, și asta e o întrebare bună! Ador indivizii creativi, oamenii care gândesc în cu totul alte dimensiuni. Dar, aici este și greșeala mea – în proiectele mele am contat foarte mult anume pe acest tip de oameni, ignorând calități precum disciplina, sârguința, coordonarea acțiunilor și așa mai departe. Astăzi, caut un echilibru între cei a căror idee este gata să răstoarne lumea și cei care sunt gata să construiască fundamentul acestor idei. Doar așa este posibil să reușești!
Nu te-am întrebat niciodată ce facultate ai terminat. Care este profesia ta? Este asta important?
Nu ai întrebat, pentru că, de obicei, nimeni nu întreabă: oamenii de multe ori dau mai întâi toate informațiile despre ei înșiși, dându-se tari cu studiile lor superioare. Sunt foarte norocos că nu am studii superioare. Desigur, dacă aș fi chirurg, arhitect sau avocat, acesta ar fi un minus uriaș, în aceste profesii nu există oportunități de manevră între cum trebuie și modul în care decizi tu să faci ceva. Eu vin totuși dintr-o lume complet diferită și mă bucur că am sărit peste cinci ani în care aș fi ros pantalonii într-o universitate doar ca să ajung un angajat ordinar și limitat. Sunt extrem de fericit că prima mea școală a fost un loc de muncă adevărat, unde m-am putut manifesta în calitate de manager, vânzător, proprietar. Mă bucur că a doua mea „diplomă” este China! Așa ceva nu se scrie în cărți, cei care s-au aventurat să plece în China acum 15 sau 20 de ani, pot scrie singuri o carte despre economia modernă! Acum studiez producția industrială și m-am regăsit în relațiile internaționale. Am 37 de ani și în fiecare zi citesc o carte nouă, studiez limbi străine sau am parte de genul de discuții care mă fac mai puternic. Dar hârtiile, nu.
Dacă ai avea din nou 20 de ani și ar trebui să începi viața de la zero, cu ce ai începe?
Se pare că am mințit la început. Acum, dacă am un vis, este să mă întorc la mine, cel de douăzeci de ani, și să transmit rapid tot ce știu acum. Desigur, în primul rând, aș regândi acea perioadă în general. Atunci nu aveam un mentor, nu aveam acea amploare de gândire. Oare eu aș fi fost capabil atunci să-mi imaginez măcar la ce voi tinde azi? Atunci făceam primii pași în calitate de antreprenor și câștigam pe zi mai mult decât salariul lunar al unui operator într-un internet-club. Asta deja părea cosmos și mi-a permis să mă relaxez puțin, să mă bucur de rezultat. Acum cred că a fost necesar să accelerez și mai mult, să insist pe studierea limbilor străine, astfel ca astăzi să nu vorbesc acceptabil cinci limbi, dar 7 sau 8, cu multă încredere! De asemenea, m-aș forța să mă întorc la muncă ca angajat. Nu, nu de dragul banilor, ci pentru a înțelege cum funcționează corporațiile uriașe: astăzi sunt gata să merg să lucrez pentru ele gratuit, doar pentru a înțelege subtilitățile care le-au făcut atât de mari. La 20 de ani, o poți face: ai destul timp, creierul tău încă absoarbe totul ca un burete și încă ești dispus să-ți asumi riscuri. Cu anii, ne pierdem aceste abilități.
Viața necesită reguli? Dacă da, dacă nu – de ce?
Urăsc regulile. În lumea noastră, acest concept a fost într-atât de supraestimat, încât e chiar ridicol. Cel mai mult sunt surprins de oamenii care vor să fie „corecți” în toate, să trăiască după reguli. Conform regulilor care le-au fost impuse pentru a fi mai ușor de controlat. Nu cunosc oameni de succes care să respecte regulile. Dar cunosc mulți care sunt deja ostaticii lor și de fiecare dată sunt gata să-i critice ore în șir pe cei care au obținut succesul. De ce? E o reacție obișnuită de apărare, un strigăt de disperare.
Care este principala vertebră a vieții tale?
Cred că corectitudinea. Ea a fost cea care m-a condus mereu, a fost întotdeauna principala măsură și m-a protejat constant. Până la urmă, dreptatea este cea care pune totul la locul său.
Cât de des schimbi regulile jocului?
Niciodată. Dacă regulile sunt marcate imediat, acestea nu pot fi modificate. Și nu îmi permit să fiu condus împotriva mea, genul ăsta de acțiune duce imediat la o rupere a relației.
Cum te-a schimbat tot ce ai construit în ultimii ani – vin, miere, film, comunități de business, afaceri cripto?
Toate acestea mi-au arătat cât de mic sunt, cât de neînsemnat. Am ajuns în acele zone în care mi-am stabilit standarde foarte înalte și mi s-a părut că toate astea sunt la distanță, dar nu e așa. Am trăit în propria mea lume, dar proiectele mele mi-au deschis porțile către Lumea Mare, or ea este foarte frumoasă! Mă bucur că astăzi sunt conștient de toate acestea și asta mă motivează și mai mult să devin Mare.
Cu ce gând te-ai trezit dimineață?
De fapt, mă trezesc de mulți ani cu un gând: „Suntem bine?”
