Coordonator de proiect: Corina-Maria Dreaglă
Text: Zina Bivol
Foto: Ion Ples Alexandru
Fecior de artiști și cu adrenalină în sânge! Dacă unii au frică să se arunce în gol, Constantin Haret, directorul Teatrului Rus Dramatic de Stat „A.P.CEHOV” are puterea să o facă atât la propriu, cât și la figurat. Întreaga sa dinastie este de actori, iar meditația este un bun prilej de evadare dincolo de lumea teatrului. Uneori se refugiază să tragă din armă pe poligonul de tir. Știe că poate ochi în țintă numai liniștit emoțional și cu raționament, exact ca în viață! Iubește rolurile extremale, fiindcă de la cascador (visul său) până în teatru pot fi doar câțiva cm...
Între stele
Sunt din zodia fecioară, anul cocoșului, dar nu știu exact dacă îmi sunt caracteristice. Cred că singur m-am făcut aşa cum sunt. De mic copil aveam idei, idoli după care mergeam şi oameni care mă inspirau. În copilărie am făcut arte marţiale, motiv pentru care îmi doream să semăn cu Bruce Lee. Mai mult, mă pregăteam de şcoală militară, îmi doream să fiu paraşutist. La Arte am crezut că am ajuns din greşeală când, de fapt, aşa a vrut soarta. Cred în ea.
Studentul și Actorul
Fiind student, deja activam la AMTAP, pe atunci Institutul de Artă, predam mişcare scenică, lupta cu mâini, picioare, bătăi, scrimă, îmi plăceau fel de fel de trucuri scenice. După absolvirea conservatorului, am fost în România și am petrecut vacanţa la un prieten cascador, așa am învăţat să călăresc, să răstorn maşini, să prind efecte din mers… Aceste întâmplări m-au trimis acasă cu dorința de a deveni cascador. Pe atunci, şeful de la Moldova-Film mi-a zis cu sinceritate că nu ar avea nevoie de așa ceva… Ulterior, mergând prin parc, m-am întâlnit cu un fost coleg angajat la Teatrul de Revistă „Ginta Latină” şi aşa am ajuns la teatru. Fiindcă nu erau locuri vacante pentru actori, am fost angajat ca artist de balet. Am început cariera teatrală chiar de ziua mea, 4 septembrie. Nimic nu e întâmplător, până și discuţia noastră tot are o însemnătate.
Meditație și Arte Marțiale
Am făcut box, Kung fu, arte marţiale. Ultimul campionat la care am participat a fost în anul 1994, eram angajat la Teatrul „A. P. Cehov” şi am venit cu ochiul umflat la repetiție. Soția mea nu ştia şi credea că m-am bătut cu cineva. Eu însă mă alesesem cu locul II.
Copilul și Țigara
Țin minte cum tăticul se închidea în toaletă şi învăţa textul pentru că eu şi sora mea Lucia făceam gălăgie. Recunosc, noi am avut pile şi bazaconiile noastre erau trecute cu vederea. Tăticul meu era un fumător de forţă şi eu încercam să fiu ca el. Când nimeni nu era acasă, cu ţigara în dinţi îmi chemam prietenii la noi. Pe când aveam 8 ani, cineva m-a pârât la profesoară şi mama a trebuit să vină la şcoală. Lacrimile mămicăi au fost o lovitură foarte puternică şi astfel, în clasa a II-a, m-am lăsat prima dată de fumat…
Când mi-a zis mezinul meu că vrea să fumeze, ne-am dus într-o pădure, şi acum îmi amintesc, am rugat niște constructori să ne dea o țigară şi el și-a potolit curiozitatea. Eu i-am explicat cum să tragă fumul, a tuşit şi nu i-a plăcut. Eu consider că trebuie să fim deschişi cu copiii şi mai bine eu să-l văd, decât alţii. Dacă ar fi vrut să fumeze, i-aş fi explicat că nu e bine, dar l-am lăsat el să înţeleagă. Ştiu cazuri când părinţii îşi pedepsesc copiii, dar nu frica e soluția.
Orășean get-beget
Sunt orăşean get-beget, am petrecut vacanțe la bunici, dar locul meu e aici. Noi am locuit în sectorul Râşcani, aveam 10 min de mers până la şcoală, practic toată copilăria am petrecut-o pe lângă pădure. Când am plecat la Conservator, îmi părea străin Chișinăul, fiindcă nu semăna cu zona în care am crescut. Recunosc, nu prea mi-a plăcut să învăţ la şcoală şi acum îmi pare rău şi le explic copiilor mei că trebuie să înveţe. Eram pus numai şotii. Făcând şi karate, am spart odată uşa cu piciorul... eram copilul din filme. Aveam prea multă energie.
Tăticul meu, fiind căpitan în rezervă în afara faptului că era şi actor, îmi povestea mult despre armată, pe atunci era un prestigiu, probabil asta și mi-a influențat mult caracterul și felul meu de a fi. Militarul nu este cel care duce război, dar cel care duce spre pace. Eu mi-am dorit să plec și în Afganistan, dar părinţii m-au oprit.
Nu am reuşit să sar cu paraşuta, dar, de fapt, nu mă interesa saltul în sine, ci aruncarea în gol, din care să ieși plin de entuziasm. Mereu am comparat asta cu o alunecare în mijlocul vrăjmaşilor sau al unei prăpăstii din care trebuie să ieşi frumos.
Frică?
Nu-mi este frică, nuuu. Într-un film trebuia să sar noaptea de pe acoperişul unui troleibuz şi este totuşi o înălțime. Atunci mi-am zis că trebuie să fac primul pas în aer, în pustiu, şi înapoi nu mai dau din mâini ca să revin. Da, eu pot să fac acest pas în hău, îmi pot permite, am puterea de voinţă. Atunci când am sărit de pe troleibuz, regizorul mi-a cerut să mai fac o dublă și a fost mai ușor...
Cineva m-a întrebat cum mă descurc dacă nimeresc pe o insulă, cred că dacă am un cuţit mă descurc. Îmi găsesc un lăcaş, încerc să fac focul, găsesc apa și stau cu natura la o masă.
„Inima de câine”
Pentru rolul lui Șaricov din piesa „Inimă de câine” am fost premiat pentru cel mai bun rol masculin, următorul an am luat premiul pentru cel mai bun rol - Richard al III-lea din spectacolul cu același nume. Vorbește asta mai mult sau puțin despre mine, nu știu, dar eu cred că noi avem foarte mulți actori talentați. Poate aici norocul a fost de partea mea. Feodor Șaliapin spunea că 1 % este talent și 99 % este lucru. Un actor dacă nu muncește, succesul se oprește. Această profesie este una dificilă și este complicat să fii mereu în vogă. Dacă te-ai îmbolnăvit, imediat se găsește alt actor care te înlocuiește, cu actrițele este și mai dificil, naşte un copil, iese din repertoriu. Vedetele totuși sunt făcute de regizorii de teatru.
-web-resources/image/206A1724_11.jpg)
Coroana de actor
Nu este greu să urci, este greu să te menții. Cum se menține un actor? Atunci când îți cade coroana este foarte greu, unii își găsesc alinare în băut, alții în jocuri de noroc. Coroana este un lucru efemer. Azi primești flori și te simți minunat, mâine altcineva poate juca mai bine ca tine și florile merg la el. Unii actori se supără dacă nu sunt apreciați și pleacă de la închinare. Azi poți fi pe cal și mâine jos...
Succes de moment
Eu le spun studenţilor mei, noi în teatru avem 491 de locuri, nu putem să fim pe placul tuturor. Ar fi anormal ca fiecare spectator să te ridice în slăvi, dar dacă 100 sau măcar 1 din 500 te apreciază, deja poți fi considerat de succes. Uneori este suficient un singur om să te susţină şi îţi cresc aripile. Noi, actorii, suntem foarte sensibili, o replică nu la locul ei te trimite acasă îngândurat. Cu toţii ştim că vorbele ucid mai repede decât o armă.
Funcţia şi Politica Teatrului
Cei care au încercat să distrugă teatrul, şi azi primesc premii. Eu le repet întotdeauna, noi avem altă menire, trebuie să facem lumea mai luminoasă, mai bună şi să mergem înainte. Sunt în funcţia de director al Teatrului Dramatic Rus de Stat „A.P.Cehov” de 10 ani şi e firesc să întâmpinăm fel de fel de probleme, dar toate conflictele au şi o soluționare. Spectatorul nostru este vorbitor de limbă rusă, cu toate că în antract auzim şi vorbitori de limba română. Actorul adevărat, vorbeşte cu sufletul şi inima, ceea ce poate înţelege orice spectator. Odată, în cadrul unui Festival, pe scena noastră au jucat actori din Japonia şi au fost suficient de bine înţeleşi. Omul vine la teatru să primească acea energie pe care actorul o emană din scenă... dacă actorul nu poate transmite acest lucru, este mort.
Ştiţi, azi e mult mai greu să aduci spectatorul la teatru şi aici nu mă refer la pandemie. Azi tineretul are foarte multe posibilităţi de a se distra, dar teatrul nu este o distracţie, este o artă care te pune să gândeşti, să te dezvolţi, de aceea majoritatea teatrelor supravieţuiesc datorită comediilor.
În lumea asta politică cum ne descurcăm? Într-adevăr la noi oamenii se împart în vorbitori de limba rusă şi de limba română, dar noi nu luptăm, noi creştem, formăm, suntem preocupaţi de altceva. Noi facem pace, construim lucruri frumoase, încercăm să ne axăm pe lucruri veşnice. Teatru nu înseamnă politică, deşi recunosc, unii regizori invitaţi încearcă să introducă o nuanţă politică, dar ne străduim să fim apolitici.
În ultimul timp citesc mai multe legi, nu am timp de lecturi. Asta o cere funcția mea. Vreau să cred că atât timp cât lumea vine la teatru, ţara mai are un viitor.
Rolul din viaţă şi cel de pe scenă
Uneori spectatorii ne confundă cu rolurile din scenă şi cred că dacă ai un rol negativ aşa eşti şi în viaţă. Dar noi suntem oameni ca toţi oamenii. Greşim, iubim şi iar de la capăt!
Dragostea poate fi o greşeală?
În dragoste nu sunt greşeli, acolo sunt lecţii. Pe când eram student mereu întârziam la ore. Într-o zi când îmi făcusem vânt pe scările de la Conservator, am văzut o blondă care se îndrepta spre mine, am uitat că întârzii şi aşa am făcut cunoştinţă cu viitoarea mea soție. Mai târziu am aflat că este fiica actorilor Svetlana şi Ivan Tuz de la teatrul „A. P. Cehov”. Soţia mea se pregătea să intre la actorie, doar că în Dnepropetrovsk. Soarta ne-a despărţit fiindcă ea s-a dus să înveţe, iar eu am absolvit aici. După ce a ars Teatrul „Ginta Latină”, unde activam pe atunci, am fost invitat la „Cehov” şi acolo ne-am reîntâlnit. Nimic nu este o greşeală, sunt întâmplări care ne construiesc viaţa.
Portret de familie...
Viaţa unui actor este o întreagă maşinărie! Consider că actorul trebuie să fie sintetic, să poată juca orice rol. Să nu şablonizăm că este actor dramatic sau de comedie. La fel şi noi oamenii, uneori putem fi duri, alteori romantici, depinde de împrejurimi. Acasă iubesc disciplina, toate trebuie să aibă o normă şi o regularitate. În timp, recunosc, am învăţat să fiu mai înţelegător, dar a venit în timp...
Consider că în familie trebuie să se vorbească, de aceea ne străduim să facem săptămânal adunări de familie. Călătorim în fiecare vară, unii mă întreabă dacă nu am obosit de soţia mea şi invers, dar noi găsim mereu subiecte pentru discuţii. Avem doi feciori, cel mai mare intrase la facultatea de business şi, peste câţiva ani, într-o seară, ne spune că ar avea ceva de spus. Sincer, mă gândeam că se însoară. Când ne-a spus că totuşi vrea să devină actor, i-am zis că mai bine se însura. Nu e rea profesia de actor, dar niciodată nu ai odihnă. În momentul în care lucrezi la un rol, şi în vis te gândeşti cum ai putea spune replica mai bine. Aşa trăim, fără weekend, doar cu zi de luni liberă...
Cu sau fără condiţii
Una din condiţiile puse feciorului meu când a plecat la Academie, a fost să nu spună că este feciorul nostru. Dacă merită să fie actor, atunci se va vedea rezultatul, altfel toată viaţa va fi feciorul lui Constantin Haret şi al Allei Tuz. Pe vremurile când eram student, eu le-am interzis părinţilor mei să asiste la vreun examen, chiar dacă acum regret. Nu doream profesorii să fie influenţaţi. În anul 4, la o adunare a studenţilor, am tras şi un bocet, fiindcă eu am vrut să fiu cineva, şi nu băiatul lui Spiru Haret şi al Paulinei Zavtoni. Unii în general cred că liceul din Chişinău poartă numele tatălui meu, dar trebuie să ştie că nu este aşa.
Lacrimi în viaţă sau pe scenă?
Şi în viaţă şi pe scenă. Mai des plâng de bucurie, asta probabil mi-a venit de la tăticul meu. Noi mereu suntem cu ochii umezii şi, la un moment emotiv, ne putem permite să plângem.
Au fost mai multe etape în viaţa mea, dar lovitura puternică a fost atunci când am înţeles că îl pierdem pe tata. Eu aveam vreo 30 de ani, iar el avea o boală incurabilă. Noi nu i-am spus de acest lucru, ne-am gândit spre binele lui. Când am aflat, tata era încă în forţă, dar la scurt timp a plecat, o lună a fost suficient. Tăticu era fumător în forţă şi cred că asta tot a fost o cauză. El fuma fără filtru, îi plăcea cu muştiuc. De fapt, şi bunelu era fumător, asta s-a transmis...
Eu am lăsat fumatul aşa, într-o singură zi, a fost un imbold lăuntric. Pur şi simplu, ţanc! Adevărul este că mâncam foarte mult.
Tata
Tata nu mi-a lăsat niciun mesaj, dar prin exemplul lui personal am înţeles mult mai multe. Uneori nu trebuie să spui nimic, e suficient exemplul personal. El a fost foarte bun la inimă, îi plăcea să gătească mâncare. El croşeta, îi făcea mămicii astfel de cadouri. Cred că ce se întâmplă în familia mea de acum, am preluat din familia noastră. Mereu am avut o tradiţie ca atunci când cineva se întorcea acasă, să-l întâlnim şi să-l cuprindem. Dintr-o parte pare o chestie inutilă, dar aşa ne arătam sentimentele şi dragostea noastră. Mama mereu îi spunea lui tata: „Spircik, tu nu spune că mă iubeşti, tu arată.”
Între evadare și glonțe
Când vreau să evadez, mă duc în tir şi trag din arme. Ele sunt o slăbiciune, un hobby al meu. Când apăs pe trăgaci este un fel de meditaţie. Faptul că am făcut Arte Marţiale m-a impus să fac cunoştinţă cu mai multe filosofii, în special budismul. Îmi plac orele de meditaţie.
În momentul când tragi din armă, trebuie să fii concentrat să nimereşti în ţintă, dacă ai emoţii şi îţi tremură mâna sau chiar dacă respiraţia este agitată poţi pierde glonțul...
Definiţia dragostei
Dragostea nu are definiţie, pentru fiecare este diferită. Am citit undeva şi mi-a părut interesant, dragostea este sentimentul în care vrei ca omul pe care îl iubeşti să se dezvolte.
Cuvântul de meditație
UNIVERSUL. Lumea după pandemie nu va mai fi cum a fost. Nimic nu e întâmplător, Pământul a obosit de ce se întâmplă pe el, de emoțiile negative pe care oamenii le cultivă. Acum ne scutură și ne pune să ne axăm mai mult pe suflet. Acum trecem în a 5-a dimensiune şi lumea se va schimba spre bine.
