Veronica Vîrlan
Poveste la bucătărie

Vara asta am împlinit 40 de ani. Ştiţi ce simt? Nu simt că e mult sau puţin. Simt doar că am învăţat să zbor, să trăiesc viaţa aşa cum este şi parcă am din nou 18 ani… Chiar dacă la cină seara suntem patru şi chiar dacă am sute de clienţi mulţumiţi şi câteva zeci de angajaţi faţă de care am o mulţime de responsabilităţi. Sunt ok cu mine. Iar drumul până aici, până la această stare de împlinire şi acceptare, a fost extrem de lung, dificil şi dureros, de multe ori.

Ca foarte multe dintre femeile puternice ale acestor timpuri, cred că am trăit şi eu povestea Cenușăresei născută în URSS. Când dorința de a deveni și a ajunge era de multe ori înăbușită de nevoia de a supraviețui. Partea bună e că suferințele au un happy end, doar că prețul e unul mare – niciun vis nu mi s-a îndeplinit fără sacrificii și fără lupte… Azi, afacerea pe care am construit-o zi cu zi, a ajuns la 20 de ani. A meritat? Cu siguranță!

Începuturile mele au fost extrem de complicate. Aveam 17 ani când am fost admisă la Facultatea de Relații Internaționale. Doar că a fost nevoie să-mi caut un job pentru a aduna bani să achit contractul. Astfel, m-am angajat la piața Calea Basarabiei. O mătușă avea o gheretă acolo și așa a început activitatea mea în domeniul comerțului cu mobilă. Lucram cu mobilă gata realizată, importată din Polonia. Erau niște standuri afară, pe care le acopeream seara, când plecam acasă, și le descopeream dimineața, când îmi reluam locul. Vindeam bucătării. Tot mai scumpe. Ajunsesem în scurt timp să cunoscut businessul în detalii.

Când privesc înapoi, îmi dau lacrimile. Deschid cu o cheie invizibilă acea zonă a inimii demult ferecată, care ascunde multă suferințe, dimineți reci de iarnă în care lucram și pentru care am plătit ulterior cu sănătatea mea, anii mei cei mai frumoși pe care nu i-am colindat cu prietenii în locurile în care se distra generația mea, dar pe care i-am muncit la o tarabă.

O tarabă, vânzători încălzindu-și mâinile de la paharul cu ceai sau ness, clienți stresați, grăbiți sau veșnic nemulțumiți. Nu vreau să îmi amintesc niciodată cum e să nu îți simți picioarele înghețate bocnă de la care au pornit o mulțime de suferinți și maladii cronice.
Am trăit şi eu povestea Cenușăresei născută în URSS, când dorința de a deveni era de multe ori înăbușită de nevoia de a supraviețui.

Dar există și partea plină a paharului. Pasiunea. Plăcerea rezultatului. Mie îmi plăcea ceea ce făceam atunci, aveam un entuziasm zilnic nebun, deși nu era ușor să lucrezi afară pe caniculă, pe ploaie, pe ninsoare... Și totuși, am continuat pentru că aveam succes, iar mătușa mea mi-a sugerat să nu renunț, dar să continui și studiile în paralel. De luni până miercuri eram la facultate, iar de joi până duminică la piață.

Pe soțul meu îl cunosc din copilărie. Noi locuiam în același cartier, am mers la dansuri împreună timp de șapte ani. Amintirea plimbărilor sub clar de lună mă emoționează și astăzi. Părinții noștri erau prieteni de familie, respectiv, și noi aveam același cerc de prieteni. În anul 2000, de 14 februarie, m-a invitat la o cupă de spumant și atunci a început povestea noastră de dragoste, care s-a îmbinat perfect cu activitatea. El fiind de meserie tehnician în producerea mobilierului, ne-am încadrat rapid ambii în acest domeniu - eu vindeam, iar el mergea la montări. Astazi, ne mândrim cu 22 de ani de căsnicie și peste două decenii de experiență profesională.

Sigur, istoria nu a fost aşa de simplă. Ne megea bine și aici, dar ne doream o schimbare. Totul pentru viitorul fetiței noastre Valeria, care se născuse în 2004. Luasem viza în America pe 10 ani și am plecat în Miami, Florida. Am vândut tot ce am avut aici și am plecat. Nu aveam pe nimeni acolo, dar nu ne-a speriat asta, ne doream o viață mai bună... Doar că din cauza faptului că nu aveam actele necesare, Valeria nu mergea la gradiniță, eu nu mă puteam angaja oficial, muncea doar soțul. Evident, nu am rezistat mai mult de câteva luni și, după jumătate de an, am revenit acasă.

Aşa s-a spulberat acel iluzoriu vis american. Nu ştiu cum s-au adaptat alţii, dar nouă ne-a fost nu foarte greu, ci imposibil. Din fericire, apartamentul nostru era singura noastră agoniseală care nu se vânduse încă, o chestiune de timp, şi am avut unde să revenim. Şi am luat-o de la zero. Am început să reconstruim totul, dar deja siguri fiind că nu mai plecăm nicăieri.

Evident, împărțirea aceluiași domeniu de activitate a iscat scântei în familia noastră, au existat certuri cu mătușa mea, astfel când am ajuns din nou în Moldova mi-am dorit să închei acest capitol. Am deschis un magazin alimentar. Am avut succes și cu această investiție, dar am rămas însărcinată, îmi era dificil și a trebuit să vând afacerea. Se întâmpla de fapt o minune – universul mi-a dăruit ce îmi doream cel mai mult, a doua sarcină! Lucru despre care mi s-a spus că nu are cum să se mai întâmple. Dar, probabil că dorința mea a fost mai puternică decât medicina.