REDITORIAL
Nu toate serile mele de Crăciun aveau miros de portocale. Nu în toți anii simțeam bucuria Crăciunului, chiar dacă colindele de la radio Moldova sau magicfm.ro, mai târziu, o țineau încontinuu, timp de o lună. Nici pantofi sau rochie nouă de Crăciun nu am avut tot timpul... Și zăpada albă și împăciuitoare zăbovea de multe ori să cadă, trimițând în locul ei burnițe reci sau ploi mărunte pline de tristețe. Total neinspirat, de altfel.
În schimb, îmi amintesc acel freamăt interior din familia mea. Tăiatul porcului pe care îl călăream cu copiii vecinilor ca să fie șoricul moale. Friptura delicioasă cu care ne înfruptam imediat, pentru că nu îmi amintesc ca părinții mei să fi ținut post. Îmi amintesc perfect ritualul lui tata care se ocupa cu multă răbdare de măruntaiele porcului și le pregătea pentru masa de Crăciun. În ajun mergeam la bunica să iau pâinea și plăcintele pe care le cocea pentru noi în cuptorul ei prea încăpător. Dacă era un an mai bunicel, se întâmpla să avem mandarine și ciocolată Griliaj. În coridor aveam mereu brad adevărat și miros de... frig. Tata, din economie probabil, nu pusese calorifer acolo. Jucăriile, chiar dacă se mai stricau, erau cam aceleași în fiecare an. Dar nu cred că ne-a deranjat vreodată. Sau dacă ne-am întrebat dacă e ok să amestecăm globurile aurii cu cele argintii sau albastre.
Unele amintiri din copilărie se pot împleti cu prezentul foarte ușor. Putem regăsi anumite arome, senzații, gusturi și culori în Crăciunul elegant de azi. Un Crăciun cu brad sofisticat, aranjamente din hortenzii pastelate în casă, veselă asortată, bucate care să rezoneze cu recomandările nutriționistului, haine care să corespundă sugestiilor astrologului.
Dar sunt câteva emoții pe care nu le voi mai trăi niciodată. Crăciunul adevărat se întâmpla doar în casele bunicilor. În cele patru camere ale casei se întindeau mese lungi cu bucate și veneau toți cei nouă copii cu familiile lor – soții, copii, fini, mătuși și verișori. Uneori noi, copiii, ne jucam de-a număratul. Ajungeam la cincizeci de oameni și apoi pierdeam firul. Asta însemna familie. Ne cunoșteam cu toții. Dădeam interviuri, spuneam poezii și primeam și bani dacă nimeream peste mătușa sau unchiul potrivit. Apoi repetam același scenariu – mese, bunicii tatei, mătușile și unchii din partea lui, verișorii ceilalți. Iar noaptea târziu ne porneam spre casa noastră din cealaltă parte a satului, abia târându-ne de oboseală. Dar atât de fericiți!
Această poveste de Crăciun este povestea generației mele. Povestea pe care o poate spune aproape identic și Mariana Dahan, de pe coperta acestei reviste. Pentru că am trăit cu toții aproape la fel. Și valorile erau la fel. Mariana și-a făcut din Crăciun un sens al vieții dacă vreți – a fost recent în Moldova pentru a dărui un Crăciun în familie mai multor copii cărora li s-au furat sărbătorile...
Sărbători fericite, dragii mei!