ROZA VÂNTURILOR
Se vorbește tot mai des în ultima perioadă despre traume din copilărie. Cam în toate interviurile, podcasturile, reportajele vine și această întrebare – Ce v-a marcat în copilărie? / Ce v-a lipsit în copilărie? Îmi apar tot mai des discursuri motivaționale ale oamenilor care și-au depășit traumele din copilărie – abuz, bullying, discriminare.
Începem să vorbim. Începem campanii. Începem să deschidem secrete sedimentate. Dar oare ne și tratăm astfel?
Trauma mea este podul de peste pârâul din satul bunicii.
Un pod șubred de tot, din câteva scânduri prinse de bârne putrezite. Pârâul nu era adânc, dar emoția de a trece peste era întotdeauna înfricoșătoare.
Nu mi s-a întâmplat nimic pe acel pod… nu am fost abuzată, nu am fost fugărită, nu am căzut… (deși visam deseori că mi se întâmplă astea)...De fiecare dată când trebuia să trec de partea cealaltă aveam senzația de paralizie din cauza emoției. Genunchii nu mai voiau să se supună. Lacrimile țâșneau neîntrebate.
Am aceeași reacție până în prezent în fața a tot ce este nesigur. O frică enormă de cutremure. O spaimă la gândul diferitor probabilități de a cădea de pe pod. De a arde poduri.
Și atunci vă privesc în toate interviurile, podcasturile, discursurile și mă minunez cum ați putut trece peste abuz, bullying, discriminare și încă mai credeți în bunătate, siguranță, perspectivă?!
Nu cred că psihoterapia e singura licoare magică… e ceva special în voi.