Text: Rodica Ciorănică
Foto: Elena Goroshka
Stăm față în față, savurând cel mai bun vin moldovenesc, și vorbim ambele cu o viteză greu de relatat. Abia ne cunoaștem, deși am mai făcut acum un an un interviu pentru RED, de la distanță. Sunt impresionată de simplitatea acestei franțuzoaice după pașaport, care s-a născut în Moldova și locuiește în SUA.
Dar, în spatele acestei simplități se ascunde o tărie de caracter și o perseverență rarisimă. Drumul ei din Moldova spre Hollywood nu a fost ușor, iar viața ei poate fi un scenariu de film. Prima ei amintire legată de Moldova este cum mama ei aleargă cu ea în brațe, ca să prindă un autobuz în noapte. Evadând amândouă de violență. Astfel, această amintire a aprins în ea dorința de a proteja femeile de violența domestică și de a-i ajuta pe cei mai slabi, care au nevoie de susținere. Așa a fondat WIN Foundation care luptă cu traficul de ființe umane, așa a ajuns Ambasadoarea Hope and Home for Children care salvează copiii din orfelinate și așa a devenit una dintre cele mai influente femei de pe planetă.
Astăzi, fetița de atunci a revenit acasă cu o echipă de cineaști care fac un documentar pentru Netflix despre acțiunile ei umanitare și despre ea – pentru că istoria ei motivează.
În unul din interviuri, ai spus că te asemeni cu „o pasăre Phoenix, care renaște din propria cenușă – niciodată nu mi-a fost frică să pornesc de la zero.” De câte ori, în viața ta, ai început totul de la zero?
Am în mine o lumină care îmi dă puteri să merg mai departe, e călăuza sufletului meu. Uneori, când în viața mea se așterne noaptea, întunericul încearcă să-mi stingă acea lumină, acel foc. Dar eu am învățat să-l păstrez în mine veșnic viu – îl las să ardă toate fricile, durerile, prăbușirile, așteptările și dezamăgirile din mine. acel foc, acea lumină, îmi transformă noaptea în răsărit, iar durerile în cenușă. Și din acea cenușă mă strâng din nou – pe fragmente. Și de fiecare dată sunt o nouă versiune a mea, mai bună. De aceea, începutul de la zero, pentru mine înseamnă să ai curajul să arzi și să devii mai bun. Cine a spus că a fi o pasăre Phoenix este ușor?
E ușor a spune că o iei de la zero. Dar cum e să lași totul, să îngropi totul și să pornești să scrii o pagină nouă? E o ușurare sau o necesitate?
Este o necesitate, apoi o ușurare. Uneori, momentul când trebuie să îngropi tot ce înainte iubeai, este cel mai dureros. Întâi îți este frică, apoi te doare, iar când rana se vindecă – simți o eliberare. Punctul zero este ca o mică moarte – trebuie să renunți la tine acel vechi, ca să renaști. De aceea, cum spuneam mai sus, trebuie sa păstrăm în noi lumina veșnic vie. Fiecare femeie o are, o simțim atunci când iubim, când creăm, când plângem sau când pierdem.
La ce visa Mariana atunci când era mică? Cum îți imaginai viața ta peste ani?
Micuță fiind, la mine în sat, la Grimăncăuți, priveam la nesfârșit norii. Admiram lejeritatea lor. Erau atât de ușori, de diafani, încât vântul îi purta ca într-un vals pe cer. Visam să am și eu această libertate. Visam să mă pot înălța spre cer și să zbor departe-departe, exact ca și norii de la Grimăncăuți.
Tu ai avut o copilărie destul de complicată, unde ai găsit în tine această putere de a visa mai mult?
Acest vis de a evada era unul firesc. Mi se părea că dacă am să plec departe, voi putea da un alt sens vieții mele. Pentru că simțeam că pot face ceva mai mult decât să merg la păscut vacile din sat. Voiam să învăț bine la școală și să aflu cât mai multe despre lumea din jurul meu – ca să o pot cuceri, să am o viață de succes. Mai târziu, am înțeles că anume acei ani m-au format ca personalitate și mi-au pus bazele unui viitor în care am reușit.
Ce făceai atunci când oamenii râdeau de visele tale?
Nu le acordam prea multă atenție. Pentru că știam că râde bine cel care râde la urmă.
La 18 ani, această fetiță de la Grimăncăuți, a dat mâna cu președintele Franței Jacques Chirac. Cum ai ajuns acolo?
Aveam 11 ani când am început să învăț franceza la școală. Închideam ochii și îmi imaginam cum mă plimb pe holurile de la Château de Versailles, pe străduțele înguste și luminoase ale Parisului. Astfel, limba franceză a devenit singura mea evadare. Am început să o studiez sârguincios, la liceu am câștigat de trei ori Olimpiada Națională la Limba Franceză. Când am împlinit 18 ani, am câștigat o bursă în Franța, așa am văzut pentru prima dată Parisul! Primul loc pe care l-am vizitat când am ajuns acolo a fost Palais de l’Elysée – la o întâlnire cu președintele Jacques Chirac.
Nu ți-a fost frică atunci când ai plecat în lume? Erai un copil...
Mie mi se părea că eram deja mare! Nu-mi era frică. Sincer vorbind, sentimentul cel mai greu care mă apăsa atunci era singurătatea. Dar am învățat să mă împrietenesc cu ea și să o țin uneori de mână. Pentru că deseori eram doar cu ea în fața unor decizii importante din viața mea. Știi, acele momente când trebuie să alegi dacă rămâi pe muchie de cuțit sau închizi ochii și sari în beznă? Eram copil, dar acel copil găsea în el curajul să închidă ochii și să îmbrățișeze necunoscutul.
Mariana, ai revenit acasă cu o echipă de filmări, care face un documentar despre tine pentru Netflix. Cum ai trăit acest gen de revenire, al unui personaj de film?
A fost destul de emoționant să revin acasă în această ipostază. Am trăit această clipă ca o împlinire karmică – am muncit mult pentru acest moment. Am dăruit recunoștința mea celor uitați, ignorați și marginalizați – iar într-un final, această recunoștință s-a întors și la mine.
Despre ce este filmul, mai exact, și care va fi mesajul cheie?
Filmul este despre un miliard de oameni fără identitate, care s-au regăsit în întuneric, sunt invizibili, în timp ce trăiesc în umbrele economiei, la marginea societății. Am vrut să arunc o lumină asupra lor, intitulând filmul „Shadows in the Dark”.
Mesajul cheie este că întunericul nu poate fi învins cu întuneric: doar lumina poate învinge obscuritatea și scoate în evidență umbrele (shadows). Cu alte cuvinte, dacă dorim să rezolvăm anumite probleme sociale, cum ar fi criza de migrație globală sau explozia numărului de refugiați – trebuie să venim cu soluții luminoase, așa ca empatia, acceptarea, bunăvoința și eforturile de integrare a celor mai puțin avantajați.Deci, este un mesaj mai întâi de toate umanist și plin de speranță.
De ce crezi că Moldova are o istorie pe care să o spună în toată lumea?
Moldova are istorii nespuse, de aceea vreau să o ajut să fie auzită. Mi se pare important ca țara mea să NU trăiască în tăcere. Drama copiilor din orfelinate trebuie auzită, la fel ca și cea a persoanelor care se regăsesc trăind la marginea societății, în bezna uitării, dar și a tăcerii de fapt.
Acestea sunt istorii care dor, dar trebuiesc rostite, scoase la iveală. Doar așa putem oferi ajutor celor care au nevoie. În același timp, Moldova are și istorii de succes, metode și abordări ale problemei, pe care am dori să le împărtășim cu lumea.
Ca Ambasador global pentru organizația britanică Hope and Homes for Children (HHC) și filiala sa în Moldova – Copil Comunitate Familie (CCF Moldova), militezi pentru închiderea orfelinatelor și creșterea copiilor în medii familiale. Cum găsești timp pentru asta?
Nu pot să rămân indiferentă. Chiar nu pot. Cred că este o responsabilitate civică, dar și umană. Copii străini nu există: fiecare dintre ei este un reprezentant al viitorului omenirii. În același timp, cred că în Republica Moldova acest fenomen persistă mai mult decât în alte țări. Sărăcia este un factor din cauza căruia țara noastră încă este un focar de orfelinate. Anume noi, ca societate, facem ca acest fenomen tragic să înflorească. Din cauza sărăciei, unii părinți își duc copiii la orfelinat, respectiv majoritatea copiilor din orfelinate au cel puțin un părinte în viață. Mai departe, acești copii din instituții riscă să devină victime ale traficului de ființe umane. Singura soluție este solidaritatea societății. Moldova nu va mai fi o sursă de victime atunci când noi, ca societate, nu vom mai permite acest lucru.
Cum crezi, care sunt valorile pe care trebuie să le transmitem copiilor noștri?
Valorile umane, mai întâi de toate. Nu cele materialiste, cum ar fi ultimul iPhone sau faima pe Instagram. Copiii învață de la noi. Ca să-i educăm corect, trebuie să ne schimbăm noi mai întâi. Îndeosebi, mă alarmează educația fetițelor nu numai în Moldova, dar și la nivel global. Nu este corect să își vândă demnitatea pentru niște fleacuri. Anume din acest motiv, mulți bărbați consideră că pot „cumpăra” orice femeie, că o pot manipula sau maltrata.
Ce trebuie să facem noi, ca societate, ca femeile să aibă aceleași drepturi și privilegii ca și bărbații? Cum să ne educăm fetele, ca să poată să reziste într-o lume a bărbaților?
Mai întâi de toate, femeile trebuie să-și recunoască valoarea, să se respecte. Bărbații știu să aprecieze o femeie care se respectă. La nivel de societate, trebuie să încurajăm femeile să se afirme în domenii care au fost tradițional considerate ca „masculine”, cum ar fi profesiile din IT. Totodată trebuie să interzicem suprasexualizarea femeilor și transformarea lor într-un simbol al supunerii față de bărbat.
O lume întreagă a urmărit scandalul provocat de divorțul dintre Amber Heard și Johnny Depp. Am văzut că tu ai susținut-o public, chiar ai dat o serie de interviuri pentru publicații celebre, ca Forbes și The Guardian, despre acest subiect. Nu ți-a fost frică de reacția publicului care atunci îl susținea pe Johnny Depp?
Poziția mea ca activistă civică față de violența în familie este de a încuraja femeile victime ale violenței domestice să caute ajutorul de care au nevoie. Deseori, decizia lor va afecta nu numai propria lor viață, dar și cea a copiilor lor. Aceasta este și mai relevant în cazul unei persoane publice, cum este actrița Amber Heard, deoarece exemplul ei este urmat de multe femei și fetițe. Tinerele stau cu ochii la aceste icoane ale cinematografiei și așteaptă un mesaj, o călăuză: ce trebuie de făcut în această situație? Cum să procedeze? Mișcarea #MeToo a fost lansată împotriva hărțuirii sexuale. La început a fost un strigăt al femeilor din industria filmului de la Hollywood, însă a avut un efect de ondulare în toată lumea, dincolo de Hollywood.
Cum crezi, de ce femeilor din țara noastră le este atât de greu să înfrunte violența domestică? De ce atât de puține victime au puterea de a denunța agresorul?
Din păcate, am simțit personal ce înseamnă violența domestică și am cunoscut-o și prin intermediul colaborării cu Amber. Toată această poveste a fost destul de dureroasă pentru ea, iar ceea ce m-a șocat cel mai mult a fost tăcerea și blamarea colegelor ei de la Hollywood.
Cred că solidaritatea feminină este ceea ce ne lipsește – și în America, și în Moldova. Tot noi, femeile, ne judecăm și ne arătăm cu degetul. Dar v-ați gândit vreodată că împreună putem fi mai puternice? O femeie bătută este o victimă, însă 100 de femei – e deja o armată care poate riposta.
Cred că cel mai greșit mod de a lupta cu violența este să nu lupți cu ea. Dar unele femei refuză să-și denunțe agresorul anume ca să nu fie condamnate de alte femei. Culmea, nu? Și credeți-mă, acest lucru se întâmplă și în țările dezvoltate. Mă întorc la Amber Heard, colegele ei de la Hollywood o blamează și o judecă chiar și acum, din cauză că a avut curajul să-l denunțe pe Johnny Depp. Noi, femeile, trebuie să ne susținem una pe cealaltă, doar solidaritatea va învinge violența.
În toate interviurile tale, pari a fi o persoană foarte curajoasă. Dar care este relația ta cu frica? De ce îi este frică Marianei Dahan?
Oricât ar fi de surprinzător, cea mai mare frică a mea este să-mi pierd acest curaj. Mă tem să mă trezesc într-o dimineață, la răsărit, și să nu mai pot să-mi desfac aripile ca să zbor. Îmi e frică ca pasărea Phoenix din mine să nu mai poată renaște și să rămână sub cenușă, înlănțuită de trecut. De aceea, am grijă s-o încurajez și… s-o îmblânzesc.
Ce îți dorești de la 2022?
Să pot continua a crede într-un viitor mai luminos, să mai pot visa la ceva frumos și înălțător.
