ROZA VÂNTURILOR
Relațiile mele sunt de scurtă durată. Nu că așa îmi doresc. Motivul e că mai mereu, indiferent de caracterul ei, ne certăm. De la multe. Șunt perfecționist. Sunt pretențios. Obișnuit să trăiesc singur. Prea încrezut. Și recunosc asta. Dar nu am ce face. Cearta stă întotdeauna pregătită să ia foc.
Și atunci actuala sau potențiala mea iubită fie tace, fie strigă, fie bate, dar de fiecare dată pleacă, pentru că încă nu reușește să se atașezei. De fiecare dată când mă cert cu cineva, mi se întoarce lumea pe dos. Sunt irascibil. Gesticulez și parcurg spațiul de nenumărate ori. Așa am senzația că îmi legăn un pic cuvintele, că evit ochii și că replicile mele poate devin mai puțin tăioase.
Rezultatul însă este invers. Spun vrute și nevrute. Și dacă mi-aș pune cearta pe REC, cu siguranță aș zice că acesta nu sunt eu. Situația iese deseori de sub control. E obositor.
Da, îmi cântăresc mai apoi replicile. Dar ce rost are. Pasărea pe limba ei piere. Îmi zic că data viitoare voi gândi întâi, apoi voi vorbi.
În versiunea perfectă ar fi să nu mai fie o dată viitoare. Adică, o relație da, dar cu cearta scoasă din joc. Mă tot împac cu acest caracter al meu, dar nu mă pot împăca cu frânele pe care mi le pune. Și nu doar în relațiile cu femeile.
Dar iată-mă acum o lună, cred. Îmi luam ca de obicei prânzul în același local de lângă birou, la aceeași masă. Vizavi o domnișoară elegantă și de la care, vorba ceea, nu-ți poți lua ochii. Am cochetat un pic cu privirea apoi i-am propus o cafea, respectiv, să ia loc la masa mea.
Inteligentă, enigmatică, foarte simpatică – femeia care atingea cu ușurință standardele mele.
Au urmat mai multe ieșiri în oraș, schimb de recomandări de filme, distracții, shopping, mutarea ei la o altă chirie, practic am descoperit-o în mai multe contexte. Îmi plăcea și mai mult. Dar acum o săptămână, cred, a venit și boom-ul – motivul de ceartă. De la un fleac, acum aș zice, dar atunci mi se intensifică pulsul la maxim și chiar dacă eram într-un loc public, porneam furtuna.
Și aici… momentul la care voiam să ajung cu toată povestirea mea – nici nu reușisem să-i arunc prima replică, doar mă enervasem și mă agitasem când, ea mă apucă de mână, mă trase spre stația de autobuz, la scaunele alea galbene și-mi spuse cu zâmbet larg, privindu-mă în ochi: „Ia loc!”
A fost prima dată când mi s-a întâmplat o mișcare de rezistență de acest tip. Am tăcut, am râs apoi, am îmbrățișat-o și am înțeles că e femeia care-mi va așeza pe scăunel lumea chiar și atunci când totul e cu susul în jos.
Wish me good luck!