Un interviu realizat prin telefon, Londra - Chișinău, mi s-a părut ceva incitant, extremal. Andrei la volan, în drum spre aeroport, să-l întâmpine pe Emil Bojescu, revenit din Moldova. La dispoziție avem mai puțin de-o oră. Bruiajele de sunet, distorsionările expresiilor și fundalurile gălăgioase ale capitalei Albionului ne-au oferit momente de haz, dar și revelații... Știu ei, muzicienii, cum să ne facă viața mai captivantă și mai frumoasă!
Muzica a fost cea care te-a atras în străinătate?
Mi s-a oferit, cândva, o șansă să aplic la LIPA, Liverpool Institute for Performing Arts. Pe-atunci, lumea muzicii mari abia începea să se descopere pentru noi, cei din Moldova. Studiam limbi străine la liceu, iar limbile mi-au deschis mintea, cumva. Le-am scris o scrisoare celor din Liverpool, am primit răspuns de la ei. Tata a fost cel care a găsit scrisoarea în cutia poștală și mi-a zis că acuși voi dansa de fericire, iar în curând voi ajunge în United Kingdom. Era 1996, scrisoarea o păstrez până astăzi. Muzica m-a adus în Londra. E adevărat. (zâmbește)
La ce visai atunci?
Eram sigur că o să ajung departe în privința muzicii. Nu eram un compozitor consacrat, însă făceam muzică pentru Flying Postmen, trupa pe care am creat-o împreună cu Emil Bojescu, Eugen Caisin și Mircea Sturza, în 1990. Îmi doream o carieră muzicală, dar una care să depășească hotarele țării. Visam să cânt într-o engleză perfectă, voiam să pot cânta pentru toată lumea.
Cât e de greu ți-a fost să înveți să cânți într-o engleză acceptabilă pentru urechile englezofililor?
La USM am studiat-o foarte intensiv și am reușit să-mi antrenez pronunția corectă. Când am ajuns la LIPA, profesorii mi-au spus că am o fonetică foarte bine pusă. Dar și specificul limbii vorbite în Moldova oferă mult mai mult spațiu, comparativ cu alte limbi. Cântată, în toată fluiditatea ei, este uneori confundată cu engleza.
Ce ai realizat până acum?
Tot ce mi-am dorit am obținut vreo zece ani în urmă. Odată cu lansarea albumului Double Standards am înțeles că eu știu să prezint muzică de nivel înalt, de nivel mondial. Am obținut un anumit stil, un anumit fel de a crea muzică.
Ai idoli în muzică?
Bineînțeles, The Beatles ar fi primii, cei care m-au format ca artist. Pink Floyd – cum fără ei? Queen, Led Zeppelin și alții. Clasicii, ascultați pasiv... Ei formează baza, un melanj spre care tind, în muzica mea.
Ce putere are muzica asupra ta?
Natura firească a omului îl face să caute stări, emoții. Muzica este unul dintre instrumentele care induc aceste stări. Imaginația ne face să retrăim emoțiile autorului, să ne asociem trăirilor lui. Cu mine așa funcționează. Ascultând „Don't dream it's over”, de Neil Finn, îmi imaginez că sunt pe malul oceanului, mă simt liber și fericit. Această piesă mă încarcă de optimism.
Tot muzica te face să revii în Moldova?
Mai trec pe-acasă, nu doar pentru muzică... Dar de fiecare dată când revin, mă strădui să organizez câte un concert pentru publicul nostru. De această dată, am venit să-mi îndeplinesc o dorință de-a mea, mai personală. În acest an, facem jubileu – Flying Postmen împlinește 30 de ani de la fondare, iar eu am ajuns la frumoasa vârstă de 50 de ani. Două date importante, pe care vreau să le unesc într-o prestație scenică, memorabilă. Fără cadouri, fără cuvântări îndelungate... Am zis să-mi fac cadou acest concert și să plasez muzica noastră acolo unde îi este locul – pe piedestalul rock’n’roll-ului din Moldova. Iar celor care ne-au ajutat cândva, aș vrea să le aduc mulțumiri. Am invitat-o la concertul de la „Eugen Ionesco” pe ambasadoarea Marii Britanii, Horine Fern, inclusiv și pe alte personalități de valoare.
Ce lipsește publicului de la noi?
Avem o lacună imensă în ceea ce privește muzica anilor ’70-80. Noi am avut nefericirea să trăim în cenzură, ceea ce ne-a sărăcit mult. Publicul sovietic nu avea acces la cele mai renumite trupe ale timpului. Autoritățile invocau motive precum că acești artiști ar fi inoculat cultul sexului, violenţa sau drogurile. În esenţă, nu asta era problema. În acele vremuri, muzica era foarte rebelă, superstarurile cântau despre spiritul liber al omului – dușmanul cel mai aprig al oricărui regim totalitar. Prin anii ’90 cortina de fier a căzut, iar muzica cea mare a început să se strecoare la noi, ceea ce a coincis cu crearea trupei Flying Postmen, dar şi a altor formaţii stilizate după cele din Vest. Mai târziu, fiind în Anglia, când am descoperit câtă muzică bună a trecut pe lângă noi, mi-am pus mâinile în cap.
Cum recuperăm?
Ascultăm muzică bună! Acum găsești orice, pe platformele de conținut digital. Deschizi Spotify, iTunes, You Tube și accesezi gratuit. Aș recomanda și vizitarea scenelor mari, precum: La Scala, Electric Ballrom, Bush Hall, Lafayette etc., unde poți audia cele mai bune trupe și voci.
Ce mesaje conține muzica pe care o faci la Black Olives?
Mesajele sunt diverse. De exemplu, în piesa Electric Face, de pe albumul Double Standards, avem un text sarcastic, în care este luat peste picior omul modern, cu ochii blocați în ecran. Sesizasem, la un moment dat, dependența crescândă a oamenilor din jur, față de gadgeturi și mi s-a părut oportun să cânt despre asta. Ultima picătură a fost când am văzut un pieton, traversând strada, cu ochii în telefonul mobil. Mă sperie apropierea, aproape intimă, a tehnologiilor. Oamenii se simt mai siguri când au telefonul la îndemână, de parcă acest aparat ar fi o persoană vie. Temerile mele sunt legate de o eventuală scădere a capacității imaginației, creativității omenești. Ipotetic, accesul prea lejer la informație, pe care îl aduc cu sine tehnologiile, inclusiv AI, poate afecta procesul imaginativ, în viitor.
Ce adori în viața ta? La ce mai aspiri?
Îmi place că pot cânta și călători în același timp. La toamnă, mi-am propus să plec în Japonia, în turneu. Este a doua mea mare dragoste, după America de Nord.
