Vatamanu Leontina:
„Filmul este o permanență în viața mea”

Cât de prezent este „FILMUL” în viața Dvs?
E o permanenţă. Ca o iubire. Dacă iubești ceva sau pe cineva, îi faci loc în viața ta. Așa și eu cu filmul. M-am îndrăgostit de cinematografie în adolescență și mi-am propus să-i urmez capriciile. Mi-am făcut studiile la Academia de Teatru și Film din București, apoi, revenită la Chișinău, m-am angajat la OWH Studio, unde am început să realizez documentare. Peste câțiva ani, am lansat cu colegii mei de la același studiou Festivalul Internațional de Film Documentar CRONOGRAF, tocmai pentru a anima viața cinematografică din țară și a ne conecta la circuitul cinematografic internațional. Se fac deja trei decenii de când merg prin viaţă de mână cu filmul și sper să-mi ajungă puteri să rămân în compania lui mulți ani înainte, deși uneori, analizând condițiile în care activează cineaștii de acasă, îți vine să renunți să mai fii cineast. Cinefil, însă, nu voi renunța să fiu niciodată!

Povestiți-ne despre copila Leontina? Ce amprente a lăsat trecutul?
M-am născut în 1974 într-o familie de intelectuali. Suntem trei surori, eu fiind mezina. Am crescut atât în mediul urban al Chișinăului optzecist, trecând prin grădinița și școala sovietică, cât și la țară, la bunei, unde mi-am petrecut o bună parte din copilărie, mai cu seamă vacanțele. Astfel că aceste două lumi converg în structura ființei mele și s-au întrețesut. Până la urmă, cu toții plonjăm în universul copilăriei noastre, atunci când căutăm să ne cunoaștem, să ne explorăm eul. Din emoțiile trăite atunci, din iubirea simțită atunci, din imaginile imprimate pe retina ochiului sau în memoria afectivă, sculptăm fundamentul ființei noastre.

La 17 ani am plecat de acasă împreună cu primele eșantioane de studenți basarabeni care au mers la studii peste Prut. Pe atunci era un vis să treci hotarul și să urmezi o facultate în leagănul culturii române. A fost o mare șansă pentru noi, generația transformărilor sociale, care am trăit frumoasa perioadă de Renaștere Națională, Independența și începutul unui stat tânăr. Îmi aduc aminte cu nostalgie și drag de acea perioadă a speranțelor, a unității în crez și a aspirațiilor mari, care, cu timpul, s-au prefăcut în scrum, cu ajutorul unor pseudo-patrioți, ce s-au perindat la cârma țării.

Sunteți fiica cea mai mică a poetului, omului de cultură Ion Vatamanu. Ce idei sau viziuni ați încercat să le continuați parcursul? Unde v-a reușit și unde nu?
Am fost educată în sensul iubirii de carte, de cuvânt, de limba maternă, de rădăcini. De când mă țin minte, în familie s-a vorbit despre valorile neamului, s-a cultivat o exprimare corectă, cultă. Mama mea, Elena Curicheru-Vatamanu, a fost redactor la editură, traducătoare de literatură artistică. Tatăl, Ion Vatamanu, a publicat în timpul vieții 26 de volume de poezie și publicistică, peste 150 de articole de chimie, articole pentru presă, traduceri, teza de doctorat... Prin urmare, părinții au reușit să-mi altoiască și mie această dragoste și responsabilitate pentru fiecare cuvânt scris sau spus. Pe la 5 ani am fost învațată să citesc cu alfabet latin. Abia în școală am început să citesc chirilița. În casa noastră exista o bibliotecă bogată de carte românească, de la povești pănă la enciclopedii și dicționare. Astfel că am știut de mică ce sânge îmi curge prin vene, chiar dacă la școală sau în societate, în afară de noțiunea de homo sovieticus, nu exista un alt reper identitar.

Ceea ce fac eu, este să mă raportez la un sistem de valori perene, transmise din generație în generație, la niște adevăruri ascunse sau evidente, care nu țin de conjunctură și de vreun nou val ce ca valul trece. Prefer să fiu împăcată cu mine și îmi pun deseori întrebarea: ce e bine și ce e rău? O întrebare care ne face să rămânem lucizi, vigilenți, să avem discernământ și un liber arbitru cu bun simț.

Ați semnat mai multe filme documentare cu temă patriotică: „Te iubesc, Ion și Doina”, „SârmAna de pe Prut”, „Dor de Ion Vatamanu”, docudrama „Siberia din oase”. Impactul și mesajul au fost dintotdeauna cele dorite? Ce ne lipsește ca să ne putem bucura și să mai păstrăm din ceea ce mai avem?
Unii văd în patriotism un sentiment patetic. Pentru mine e un sentiment firesc. Cred că iubirea de țară este la fel de firească ca și iubirea de părinți. Eu îmi caut menirea și rostul pe pământul pe care m-am născut.

Sloganul studioului nostru este: „Trăiește-ți filmul!”. Eu pot afirma că mi-am trăit frumos filmele. Le-am trăit intens atât pe platourile de filmare, cât și la proiecții. Am văzut impactul lor asupra publicului, l-am simțit în timpul și după proiecții, când oamenii se apropie emoționați de mine și-mi mulțumesc pentru ceea ce am realizat. Ultimele mele producții au fost și sunt, în continuare, solicitate pentru a fi prezentate în diferite localități din țară și din străinătate. Cu „Siberia din oase” am avut proiecții la Roma, Vilnius, Riga, Ottawa, Montreal, Klaipeda, Stockholm, București, Timișoara, Cluj, Sibiu, Târgu-Mureș, Oradea ș.a., prin satele și orașele republicii, chiar dacă au fost restricții și pandemie. Mă bucură și mă onorează că aproape în toate aceste localități filmul s-a proiectat la inițiativa unor organizații, instituții, a diasporei, a corpurilor diplomatice, ceea ce înseamnă că vestea despre film s-a răspândit de la om la om, din gură în gură, prin comentariile de pe rețele, pe alte căi decât prin arterele industriei de film. Am trăit momente extraordinare cu acest film și m-am bucurat că el a devenit mesagerul celor care au pătimit de pe urma deportărilor staliniste. Peste tot filmul a trezit emoții, dar mai cu seamă la el acasă, în Basarabia. Ceea ce vorbește despre faptul că am rezistat și vom rezista prin iubire de neam.

La ce lucrați în prezent?
La moment trec prin sitele concursului pentru proiecte cinematografice organizat de Centrul National al Cinematografiei din R. Moldova. Am aplicat cu un documentar de lungmetraj pe o temă la fel de dureroasă ca și deportările, dar despre care s-a vorbit puțin. Bani nu prea sunt, dar și pentru obținerea lor este o cale lungă și anevoioasă de parcurs. Cine își imaginează că în R.Moldova e ușor să obții bani pentru un film, se înșală. Chiar dacă ai o filmografie impunătoare, palmares si experiență, niciodată nu stii cum se vor aranja stelele si care vor fi sorții de izbândă ai proiectului tău. Până la urmă, este o loterie si un joc de circumstante care decid soarta unui film sau a altuia. Circulând pe la festivaluri, am fost și membră a juriului în echipe internaționale și mi-am dat seama cât de subiective, relative si controversate sunt uneori unele decizii. Unui membru al juriului poate să i se pară proiectul tău de actualitate, important și necesar, pe când altul să susțină contrariul. Și ambii s-o facă cu convingerea că au dreptate. Pentru mine, este important să am eu personal convingerea că acest proiect merită doi sau trei ani din viața mea pe care îi dedic muncii asupra lui. Căci, până la urmă, după mine, rostul unui film este să lumineze mințile și să înmoaie inimile.

Ce preferați să auziți cel mai des de la prieteni sau de la colegi?
Prefer oamenii harnici, dedicați, pasionați de ceea ce fac. Admir și apreciez colegii care se autoperfecționează, care nu se lamentează, dar caută soluții la probleme, care sunt creativi și inventivi și care își duc misiunea la bun sfârșit. Nu îmi place să simt în preajma mea curenți negativi, lene sau fățărnicie. Consider că dacă am intrat într-o horă, trebuie să ținem pasul și să muncim împreună până la ultimul acord, până se dă comanda: Tras! or eu muncesc cu toată dedicația și implicarea și nu-mi plac jumătățile de măsură.

Sunteți aproximativ de 23 de ani împreună cu soțul dvs, producătorul Virgiliu Mărgineanu. Este dificil să fii acasă și la lucru, alături de același om sau dimpotrivă? Povestiți-ne cum v-ați cunoscut și ce vă unește mai mult?
Ne-am cunoscut la OWH Studio. Eu muncesc aici din 1995, iar Virgiliu a venit doi ani mai târziu. Ne-am căsătorit în 1999. Tot pe atunci am realizat împreună și primele filme. Activăm pe aceleași platouri și în culisele FIFD CRONOGRAF de un sfert de veac. Pe de o parte este complicat să fii în aceeași branșă cu perechea ta, căci nu există spații delimitate acasă/serviciu. Noi și acasă discutăm proiectele noastre. Pe de altă parte, ne completăm și generăm, într-un final, produse comune, rezultate frumoase. În plus, circulăm împreună pe la festivaluri, evenimente, combinând utilul cu plăcutul. Ne unesc aceleași interese, o meserie, o pasiune, familia, copiii, o filmografie bogată, un parcurs lung făcut împreună, urcușuri și coborâșuri, zile și nopți. Suntem ca pânzele unei corăbii. Când una slăbește, cealaltă urcă pe catarg și astfel mișcăm corabia înainte. Sper ca malul unde vom pune ancora să fie cât mai departe.

Aveți împreună două fete minunate, Ioana şi Elena, ce v-ați dori să știe despre viață, despre oameni, despre film…
Ioana și Elena sunt împlinirea noastră cea mai mare! Le-am crescut cu multă dragoste ambii. Deja sunt pe drumul lor în viață și mă bucur pentru fiecare pas al lor, pentru fiecare lecție învățată, pentru curajul de a merge înainte, cu fruntea sus, cu responsabilitate și maturitate. Deși a studiat la facultatea de economie, Ioana, totuși, cochetează cu cinematografia și media. A realizat anul trecut un scurtmetraj, Ce zici?, care are succes la public și circulă pe la festivaluri. De asemenea, este prezentatoarea emisiunii Erudit Café de la postul Moldova 1. Elena este studentă la Școala de Film de la Varșovia și are rezultate foarte bune. Ne bucurăm că purtându-le cu noi pe platorurile de filmare, la studiou sau pe la festivaluri, a încolțit și în sufletul lor pasiunea pentru film, pentru creație. Nu știu în ce măsură această meserie le va asigura un trai decent, dar sunt sigură că le oferă satisfacții morale, experiențe interesante, contactul cu oameni, hrană spirituală și solul fertil pentru autocunoaștere și evoluție. Aș vrea să aibă un traseu frumos prin viață, cu bucurii, cu descoperiri, cu sentimentul că își trăiesc viața deplin și cu sens.

Aveți anumite principii în/după realizarea unui film?
Am un principiu, după ce scot filmul din cuptor, nu mai intervin în el. Chiar dacă peste niște ani, aș mai schimba câte ceva, îl las așa, căci consider că reprezintă felul în care gândeam și simțeam la momentul respectiv și nu e cale de întoarcere sau prefacere. Mă bucur dacă constat o evoluție de la un film la altul și îmi propun proiecte din ce în ce mai complicate și mai complexe. Ca un alpinist care escaladează piscuri din ce în ce mai înalte. Sunt destinații mai dificile, dar și mai ofertante ca sentiment al împlinirii.

Din anumite tradiții, mă rog înainte de filmare și spun Mulțumesc la finalul zilei, atât echipei, cât și Celui de Sus. După cum zicea și binecunoscutul regizor de film, Alfred Hitchcock: În filmul de ficțiune regizorul e Dumnezeu, iar în filmul documentar – Dumnezeu e regizorul. Nu pot să nu fiu de acord, mai ales cu ultima parte. Uneori, când filmez, simt mâna providenței. Lucrurile se întâmplă parcă după un scenariu tocmit de sus. Important e să observi, să conștientizezi și să prinzi momentul.

Credeți în superstiții?
Uneori, când văd că se adună norii, iar eu am de filmat o zi senină, repet un cântecel (dar cu grijă să nu mă audă nimeni :): „…două bețe-n cruce, ploaia se duce…”, iar când îmi trebuie ploaie în cadru, vin cu un alt descântec din copilăria mea: „… două bețe-n poloboc, ploaia stă pe loc…” Când funcționează - ne bucurăm, iar dacă nu funcționează – uităm, până data viitoare. Cât privește superstițiile, cred că la baza lor sunt niște întâmplări sau observații din practică. Spre exemplu, când vedem un curcubeu, e de bine, trebuie să ne punem o dorință, căci se va împlini. În primul rând, când vedem un curcubeu, admirăm frumusețea naturii, ne bucurăm, iar bucuria și entuziasmul ne conferă o stare de bine, de speranță și optimism. Într-o asemenea stare, e bine să trimitem universului un gând frumos, o dorință, o rugă. E un prilej să ne reiterăm dorințele, iar dacă le repetăm mai des în gând, le transpunem mai repede în realitate. De fapt, cred mai degrabă în intuiție. E verificată în timp! Rareori dă greș.

Ce nu se știe încă, despre regizorul din Dvs?
Nu se știu încă filmele pe care urmează să le fac. Nici eu încă nu le știu. Sper să mai fie câteva filme înainte de a încărunți definitiv.