ROZA VÂNTURILOR
Azi despre... „nu”
Ultimii zece ani din viața mea au fost o grabă continuă, o stare de agitație ce nu mai trece și o listă de taskuri fără sfârșit – unele executate până la urmă, dar fără timp pentru savurarea reușitei, altele amânate, amânate, amânate și în căutarea timpului pierdut, altele pierdute cu adevărat pe drum. Întotdeauna însă cu o stare tăioasă de responsabilitate, de autocritică, de mustrări de conștiință.
Mail-ul fără spațiu de stocare rămas, drive-ul fără spațiu de stocare rămas, calculatorul fără spațiu de stocare rămas, casa fără spațiu de stocare rămas, mintea fără spațiu de stocare rămas. Full memory... inevitabil, low battery.
„Ia cât poți duce”, „Păi tu îți iei atât de multe”, „Învață-te să delegi”, mi se tot spunea... doar că în zadar. Eu credeam că le pot duce pe toate. Cel mai bine. Iar pe lângă ele să mai ajut zi de zi pe cineva. Și chiar le căram la propriu fără a privi spre volumul general și ce am reușit să fac din toate – mă cocoșau cele pe care nu am reușit să le fac.
„Eu singură!”, „Da, sigur, imediat”, „Te pot ajuta și cu asta”... fata care știe tot.
Să-ți dai seama la un moment dat că în ultimii câțiva ani nu te-ai oprit niciodată pe o bancă în parc ca să stai câteva minute privind copacii din jur... și că nu ai reușit să mergi în vacanță decât în îndepărtatul 2012... Da, acum zece ani. Că ai deprins pe mulți din jur să te aștepte ca să pășească. Inclusiv din prieteni, inclusiv familia.
Nu faceți ca mine. Am dus carul... până am căzut în barbă.
No battery.
Iar căderile astea sunt cele mai grele, pentru că vin la pachet cu multe întrebări și cu trecerea în cealaltă extremă... când îți pare că nu mai poți nimic, că tot ce faci nu merită apreciere... iar cele 10 kg (cel puțin) ce vin din mâncatul emoțiilor, te fac și mai vulnerabilă.
Urmează valul de sfaturi și know-how-uri cărora nu le poți spune „nu”.
Iată buba... a nu putea spune „nu”. La timp, obiectiv, sincer.
Eu nu mai aveam timp... și asta era un adevăr, nu consecință a dezorganizării sau iresponsabilității. Eu nu mai aveam timp pentru că nu puteam spune nu.
Eram un „da” continuu. Un „da” comod. Un „da” pe care a reușit să-l doboare doar inima iubitoare de alături. Care a zis „nu” în locul meu. Trecere deloc ușoară pentru „da”-ul continuu, dureroasă chiar. Știi starea când îți vine să te întorci și să zici că „nu”-ul era de fapt „da” și că a fost o neînțelegere – „Voi face tot ce pot”?.
Trecere deloc ușoară, dar aducătoare de liniște. Acum învăț să zic „nu”, cum învață un copil să pășească.
Foto: unsplash.com, pixabay.com