Text: Rodica Ciorănică
Foto: Vadim Putregai
Stilist: Loredana Anton
Când o femeie își dorește ceva, nimic nu o poate opri. Nici fricile ei ascunse în cele mai tăinuite locuri din ochii și mintea ei. Nici munca grea care poate părea o umilință. Nici aparentul imposibil. Pentru că ea vede doar ce este la capătul visului… Și la capătul visului ei era Mostelle. Un loc în care s-au întâlnit perfecțiunea, frumusețea și cele mai intense ambiții feminine.
Ce soare generos azi! De-o dragoste să te ridici din pat. Diminețile mele de acum și diminețile mai vechi, de doi ani în urmă, sunt cer și pământ. Cu toată puterea acestui cuvânt, acum pot spune că sunt într-un echilibru cu mine extrem de confortabil. Credeți-mă, e ceva foarte prețios. E esențial pentru creativitatea și starea de bine a oricărei femei să se trezească odihnită, plină de viaţă şi cu scopuri clar conturate. Un an în urmă, ai fi citit altceva – jurnalul unei tinere femei mereu agitate care nu putea să își echilibreze lumea interioară.
Pregătesc cele două cafele absolut speciale, una pentru mine și alta pentru Ion. Îmi las copiii să se bucure de ultima jumătate de oră de somn dulce, îi privesc cu o dragoste care amenință să-mi spargă pieptul și nu pot să cred cât de mult s-a schimbat viața mea.
… Vara trecută Ştefan avea un anișor şi Amelia trei. În acea perioadă ajungeam la muncă aproape de miezul zilei și nu pentru că voiam să dorm... Eram consumată, împrăştiată. Nu știam să mă adun. Trăiam o neliniște greu de explicat, o anxietate complicată mă umplea de frici a căror cauză pur și simplu nu o înțelegeam. Cred că și lui Ion îi era tot mai greu să comunice cu mine.
Îmi privesc soțul care își consultă agenda pentru ziua care abia începe și zâmbesc. Ce bine că toate au trecut! Că nu mai trăiesc acele sentimente contradictorii de altădată. Pentru care nu aveam vreo explicaţie. Pentru că totul în viața noastră era frumos. Copiii, afacerea care trebuia să mă bucure, dar nu mă bucura, soțul care mă iubea ca și acum, părinții sănătoși. Totul! Dar eu nu știam să fiu fericită.
Și am găsit răspunsurile. Cu ajutorul profesioniștilor în domeniu. Eram într-o perioadă când conştientizam că trebuie să mă dezvolt spiritual, emoţional, dar nu găseam firul de care trebuie să mă agăţ. Am înțeles că naștem copii ca să evoluăm, iar eu mă blocasem. Făcusem psihologie la facultate, știam rețeta, dar uite că în unele momente cel mai dificil este să te ajuți pe tine.
Aveam doi copii. Veniți pe lume practic unul după celălalt. Primul an de viaţă după apariţia copilului este foarte dificil, nopţi nedormite, griji. Multe mămici o să mă înțeleagă. An cu răceli, viroze și alte problemuțe care vin peste tine fără să se anunțe. La scurt timp, am rămas însărcinată pentru a doua oară, dar fiindcă am născut natural, mi-am revenit foarte greu şi nici corpul meu nu fost pregătit pentru cea de-a doua naştere. Fizic.
Spun asta în premieră – da, au existat zile când nu voiam să merg la muncă şi aceasta mă speria. Nu se întâmpla foarte des, dar uneori o simțeam ca o stare foarte prezentă.
Până într-o zi, când a venit acea conștientizare a faptului că trebuie să începi schimbarea pornind de la oamenii din jurul tău. Era februarie 2021. Atunci am realizat că ceva nu e ok nu doar cu mine. Am început să înlocuiesc oamenii din jurul meu. Nu eram paranoică, dar aveam acest feeling – simțeam că dacă schimb oamenii din anturajul meu, se va schimba şi energia…
Conduc spre salon și în mintea mea reconstruiesc acel puzzle care m-a ajutat să încep procesul de schimbare. Lucrurile s-au îndreptat spre partea lor luminoasă în momentul în care un psiholog m-a ajutat să umplu golurile şi să înţeleg de unde veneau, cum se născuseră acele semne de întrebare și acel hău care nu mă lăsa să merg înainte. Golurile mele nu erau niște urme proaspete ale prezentului, ci niște moșteniri din experienţe anterioare, zgândărite sau ieșite în evidență mai ales după naşterea băiatului, când am început să le simt. Să simt că sunt blocată.
Acele goluri. Am învățat să le accept și, acceptându-le, am început să le umplu. Probabil, ar fi fost mult mai greu să depăşesc singură această etapă. Dar am înţeles că acceptarea este foarte importantă. Acum, dimineţile mele sunt liniştite, planificate, mult mai pline de viaţă. Ştiu ce îmi doresc.
Mă acceptase și soțul meu, care, atunci, nu zicea nimic, dar acum, când discutăm, deseori îmi spune: „Eu te vedeam speriată. Dezorientată. Agitată.” Și toată agitaţia mea venea din teama că copiilor mei li s-ar putea întâmpla ceva. Abia mai târziu am înţeles unde e rădăcina acestei frici – eu m-am născut de 2 kilograme şi 600 de grame. Respectiv, am stat în reanimare o lună, unde am şi scăzut în greutate, iar mama a trăit o mare frică de a mă pierde. Involuntar, eu am preluat trăirile ei de atunci. Și să vezi – exact aceeaşi frică a trăit-o şi bunica mea. Dar, înainte, lumea nu știa să ceară ajutorul psihologilor. Li se păreau normale toate aceste neliniști.
Ca să găsesc răspunsurile, a trebuit să sap mult în copilăria mea. Mă născusem un copil firav şi bolnăvicios. Cu regularitate eram prezentă la medic cu o răceală sau o viroză. Tata a fost toată viața şofer de cursă lungă, iar mama, timp de zeci de ani a predat biologia... Tata lipsea foarte mult de acasă și poate tocmai de asta am pentru el o dragoste aparte. Tata este „Dumnezeul meu pe Pământ” – am zis eu prin clasa a 7-a. Și acum realizez că de pe atunci aveam o relaţie specială. Ne leagă o iubire necondiţionată. Dragostea pe care am primit-o de la el m-a ajutat să am acea încredere în mine ca femeie.
Eu vin dintr-o familie tradiţională, unde temele tabu erau evitate, dar țineam un jurnal unde îmi notam emoţiile. Poate ăsta e şi motivul pentru care am ales să merg la colegiu după clasa a 9-a. Am dorit să merg la medicină, dar în anul acela erau locuri doar la contract şi eu, având o medie bună, m-am gândit că pot să încerc pe cont propriu, fără a împovăra financiar părinții. Într-un final, dintr-o întâmplare, un joc al destinului, am depus actele la Colegiul Pedagogic din Orhei. Mergeam cu mama spre casă, de la Chișinău la Telenești, și, în mașină, mi-a căzut privirea pe un anunț din ziar. Am decis să mergem în Orhei și am depus actele la acel Colegiu. Prima jumătate de an am plâns continuu. Când veneam acasă şi duminica trebuia să plec iar, la poartă plângea şi mama, plângeam şi eu, dar nici să mă întorc la liceu în Teleneşti nu voiam.
Această perioadă m-a ajutat enorm să depășesc caracterul unui copil extrem de emotiv și vulnerabil. Odată ajunsă în Orhei, am spus: „Aici trebuie să mă dezvolt, să las la o parte inhibiția și acea fată emotivă din mine.” Astfel, am devenit şefa grupei şi chiar de la început m-am angajat într-un magazin de bijuterii pe post de vânzător-consultant. După primul an de studii, am fost selectaţi cei mai bravi patru studenţi din colegiu şi am plecat pentru un schimb de experienţă în Polonia. A fost extraordinar.
Bacalaureatul l-am scris plângând. Atunci când curtea colegiului era plină de elevi, însoţiți de părinţi, eu am venit singură. Tata, ca de obicei, nu era acasă, iar mama tocmai plecase și ea peste hotare. Simțeam o durere sfâșietoare. Eram singură singurică…
Mi-am luat diploma de BAC și am depus actele la ULIM, la Asistenţă Socială. Era una din ideile ce se regăseau în jurnalul meu. Pe atunci voiam să deschid un azil de bătrâni, bineînţeles, între timp principiile s-au schimbat. Azi mi-ar plăcea mai mult ideea unui centru destinat copiilor cu dizabilităţi, dar aceasta se va întâmpla după vreo 30 de ani. Momentan mă focusez pe centrul de estetică.
Tocmai am ajuns la salonul meu de pe bulevardul Decebal. Mostelle! Sunt mândră de ce am reușit să fac. Și iarăși zâmbesc amintindu-mi cum a fost acest drum care m-a adus aici… În timpul primului an de facultate, mă angajasem după ore să fac menaj în apartamentul unui cuplu de străini. Obligatoriu era să vorbesc în engleză... Găteam, făceam curat lună, călcăm haine și aranjam totul... Prima dată văzusem atât de multe soluții pentru curățarea camerei de baie. Nu mi se părea o muncă umilitoare atât timp cât eram plătită foarte bine. Până într-o zi, când am încurcat laptele de capră cu cel de vaci și s-a țipat la mine. Nu am mai revenit în acel apartament…
După primul an de facultate trecusem deja la un program individual de studii şi m-am angajat la un call center. A fost greu, suna telefonul continuu, nu aveai voie nici să mănânci, lucram în ture de la 8 dimineața până la 11 seara. Dar când am primit primul salariu, am telefonat-o pe mama şi i-am spus: „Ce să fac eu cu atâţia bani?!” Atunci am înțeles că se poate şi mai mult. Aceasta se întâmpla în 2013, eu ridicasem un salariu de șapte mii de lei, când mama mea, angajată la primăria din Telenești, primea două mii.
Eh, banii câștigați din munca proprie îți dau încredere și siguranță, te fac să te simți atât de mândră de tine! Așa m-a văzut Ion prima oară. Era la costum, serios și mi-a cerut să facem schimb de contacte. Eu nu am vrut, dar am zis să îmi lase el numărul lui şi că o să revin eu. L-am întrebat cu ce se ocupă și mi-a zis că e director. Am râs!
Tocmai peste două săptămâni mi-am amintit și l-am sunat, din plictiseală, în timp ce îmi aşteptam prânzul. Mi-a răspuns şi i-am spus că mă mai reţin în acel local un sfert de oră, dacă reuşeşte să ajungă, atunci ne vedem, dacă nu... asta e! Nu au trecut nici opt minute, că a şi ajuns. Şi când a intrat pe uşă... Am revăzut un bărbat frumos, la patru ace. În acea zi el mi-a dat peste cap toate regulile și principiile, făcându-mă să renunţ la vechiul meu obicei de a-mi achita singură nota şi insistând să mă conducă acasă.
De atunci au trecut șapte ani și nu a mai fost zi în care să nu ne vedem. M-a cucerit cu grija lui. Mă simţeam protejată lângă el.
Între timp făcusem cursuri de îndreptarea părului cu keratină şi, după o perioadă în care am activat doar acasă, am realizat că îmi doresc să păşesc spre o altă etapă. Aşa am găsit spaţiu, era un fost salon de rochii de mireasă, cu multe oglinzi... Evident, m-am îndrăgostit de la prima vedere, însă pentru că spaţiul era atât de mare, m-am gândit ce aş mai putea face aici. Astfel, am achiziţionat trei aparate de remodelare corporală şi aşa a început totul. În primul an am avut atât de mulţi clienţi încât nu încăpeau la propriu şi am fost nevoită să schimbăm locaţia. Am găsit un alt loc perfect, chiar în curtea blocului unde locuiam... Deşi proprietarul nu prea voia să negociem acel spaţiu, afirmând că e pregătit pentru fiica lui, eu totuşi l-am convins. Aşa s-a născut Mostelle. Iar în acest an facem șase ani de când suntem aici.
Privesc în jurul meu și îmi place ce văd. Tot ce se află în salon este rezultatul veniturilor reinvestite. Noi am crescut încet, dar pe forţele proprii. Mândria centrului nostru de estetică este aparatul de epilare cu laser Luminis, pe care l-am luat în credit, primul meu credit, de altfel, fiindcă a costat 80 de mii de dolari. Cred că un an a durat pregătirea pentru această achiziție. După ce l-am văzut în salon, mi-am spus că mai vreau ceva. Astfel, am procurat un LPG, care a costat 60 de mii de euro.
Cineva, dintr-o parte, se gândește probabil că mi s-a dat totul de-a gata. Că sunt capriciile unei femei răsfățate de bărbatul ei. Dar eu nu fac parte din categoria femeilor cărora li s-a oferit totul pe tavă. Singurul lucru scump oferit de soţul meu este maşina la care am visat.
Eu ştiu sigur ce vreau să se întâmple în 2022. Vreau o casă nouă pentru Mostelle. Mai vreau aparate de ultimă generație, performante, iar în perspectivă îmi doresc să deschid o clinică. Am observat că tot ce îmi doresc cu adevărat mi se întâmplă. Pentru că muncesc pentru asta și dau tot ce am mai bun.
De ce am spus această poveste? De ce v-am lăsat să intrați atât de departe în lumea mea, a fricilor mele și a așteptărilor? Pentru că vreau ca fiecare mamă să știe că nu e singură și că ceea ce simte ea li se întâmplă mai multor femei tinere. Și că totul are o soluție. Și mai vreau să încurajez pe orice femeie să-și urmeze visul. Și să știe că pentru asta nu e nevoie de un bărbat cu bani sau de o moștenire nemaipomenită. E nevoie ca o femeie să fie în armonie cu sine, să fie în lumea ei, să emane acea energie care inspiră și o face să zboare. Așa am zburat eu spre Mostelle. Iar când mi-am pierdut aripile, am făcut tot posibilul să le regăsesc.
