Photo by Pop & Zebra on Unsplash
ROZA VÂNTURILOR
Bunelu’ avea două pălării – una pentru toate zilele, la pășune și pe deal, alta pentru duminică la biserică și la piață. Drumul pălăriilor lui bunelu’ avea sau miros de fân și iarbă, de lapte și tutun sau miros de tămâie și sărbătoare. Pălăriile lui bunelu’ erau din când în când ridicate de pe cap în semn de salut, de respect sau de uimire. O pălărie stătea cinci zile în săptămână în Casa Mare, alta două zile pe lejancă. Bunelu’ le lua cu el oriunde, iar eu mă furișam serile în cămeruța din tindă din curiozitate dacă și la somn bunelu’ ia cu el pălăriile. Și culmea, le lua... punea pălăria lângă căpătâi, de parcă noaptea îl poate prinde o invitație la drum și tovarășa n-are cum să lipsească, că n-o putea da binețe cum se cuvine. Dat pentru întreaga copilărie în brațele bunicilor, mă visam și eu atunci mare, neapărat cu pălărie. Credeam că pălăria lui bunelu’ va trece la tata când eu voi deveni tată și la mine când m-a ajunge timpul de bunel.
Și tutun în ziar credeam că voi învârti, că așa se cuvine unui gospodar, să aibă pălărie și tutun, să meargă țanțoș prin centrul satului duminica pentru că e om de omenie, respectat în sat, să râdă sonor, să bea lapte din litră, vin din chișcă și să știe multe zicale.
„Las’ c-o fi bine, soare și ploaie să fie”, spunea bunelul scoțând încă un petec de la brâu ca să lege via. Bunelu’ avea întotdeauna la îndemână o funie cu care-și lega pantalonii, iar de ea prinse câteva petice pentru vie. Și mă întrebam, la ce bun peticele iarna... dar stăteau cuminți și-și așteptau rândul.
În adolescență mi-au luat cele câteva lucruri și m-au trecut în casa părinților. Voiam să iau pălăria lui bunelu’ cu mine, dar. Lui tata se pare că nu-i plăcuseră pălăriile lui bunelu’. Tata a revenit de la armată cu bonetă, iar boneta nu se scoate de pe cap pentru a da binețe, la bonetă dau alții binețe. Și tata era mândru de asta. Și de pantofii lustruiți. Și de chipiu mai apoi. Și de epoleți. Și noi țineam la epoleții lui de cum ne-am ținut copăcel, chiar dacă nu înțelegeam de ce și îi vedeam foarte rar. Apoi prea des. Și la cureaua lui din piele țineam. Că dacă nu o găsea dimineața, de cum o găsea, îi simțeam atingerea peste mâinile noastre. Când intra chipiul în casă, mi se înmuiau picioarele și așteptam să crească tata mare atât încât să nu mai crească epoleții și poate atunci să treacă la pălărie. Ca bunelu’.
„N-o să fie bine niciodată, de nu luptăm noi pentru bine”, spunea tata... nepăsându-i de-i soare sau ploaie. Știam că Patria nu uită, știam că Patria are nevoie. Așteptam.
Dar timpul acela așteptat nu veni – chipiul rămăsese chipiu, la loc de cinste. Cureaua nu se transformase în frânghie pentru petice și nici binețe nu s-a mai dat pe străzile noastre. Iar eu mă tot uit în oglindă, așa la costum și cravată, diminețile, până a merge la muncă, în fiecare zi la aceleași patru ace cu replicile învățate și mă gândesc cu ce mi-ar fi stat poate mai bine – cu chipiu sau pălărie?!