Să vă prezint un paradox al generației noastre. Ne consumăm energia încercând să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru, în timp ce susținem că e o risipă de nervi chiar și să citești știrile. Clișeicul „nu mă uit la televizor” a devenit deja o formă de autogratulare, de parcă decuplarea de la un mijloc de informare te-ar transforma din oficiu într-un erou al elitismului intelectual... Și cu toate acestea, fiecare dintre noi intră, fie și foarte rar, într-un joc politic. Inevitabil. Pentru că, în ultimele secole, politica a învățat ceva foarte util: atunci când nu mergi tu pe strada ei, te așteaptă parșiv la următoare intersecție. Poate nu te interesează politicile de apărare sau macroeconomia și nu vrei să știi nimic despre reforma sistemului de pensii, dar politicienii îți pregătesc sporadic o temă falsă pe care n-ai cum s-o refuzi: ocazia de a antipatiza pe cineva. Șansa de a găsi un vinovat absolut. Tentant, nu-i așa?
Pentru un idealist, e greu de înțeles cum politica devine un business, că să nu spun pepinieră infracțională, însă există o vorbă-n București, cred că și la Chișinău, potrivit căreia „hoțul neprins e negustor cinstit”. Și, ca să fim sinceri, nici hoțul prins nu e tocmai stigmatizat. Glorificăm hoția, iar astfel ar putea începe o explicație sociologică pentru modul în care ne raportăm la politicieni. Am stabilit, deci, că politicienii dezamăgesc, constant și tradițional, dar suntem împăcați cu ideea. Înțelegem că e parte din rolul lor, acela de a fi vinovați. Nu-i nicio surprindere, nu-i nimic ieșit din comun. În fond, orice banc bun pornește de la premisa că politicianul e personaj negativ. Doar că, uneori, politicienii dezamăgesc și enervează mult peste limitele stabilite anterior. Iar atunci, pentru a supraviețui antipatiei, au nevoie de o diversiune.
Istoricește, foamea de dreptate s-a potolit, mai ales aici, la marginea Europei, cu naționalism. Patriotismul era o formă de antreu, dar naționalismul a fost întotdeauna îndeajuns de sățios. Până când organismul s-a obișnuit și, ca-n cazul altor substanțe cu dozaj sensibil, a fost nevoie de ceva mai mult. Iar politica a înțeles asta și s-a ascuns altundeva. Într-o altă temă.
Practic, în termeni de eficiență deloc scrupuloasă, fix acesta e „geniul” marilor politicieni. Ca atunci când sunt descoperiți ca incapabili, să găsească o bună ascunzătoare. Acum, de exemplu, s-au refugiat în sex. Mă rog, poate sună ciudat. Să reformulez. S-au refugiat în sexualitate. În sexualitatea altor persoane. Întotdeauna a altora, căci ei, oamenii politici – în exercitarea mandatului, nu în viața intimă -, nu-s nici heterosexuali, nici homosexuali. Sunt ceea ce trebuie, potrivit sondajelor. Sunt, dacă vreți să acceptați termenul, politicosexuali.
Pentru mulți dintre români, subiectul vieții intime a rămas unul tabu. Tabu, da, dar extrem de interesant când viața privată e a altei persoane. Adică, e greu de întâlnit un răspuns de genul „nu mă interesează” sau o reacție de tip „no comment” când cea mai puternică dispută din 2018 a reprezentat-o – trageți aer în piept! - blocarea unei viitoare ipotetice solicitări de legalizare a căsătoriilor între persoane de același sex. La București am avut referendumul pentru familia tradițională, iar la Chișinău, Congresul Mondial al Familiilor. Nici în România, nici în Republica Moldova, nu există o presiune pentru legiferarea căsătoriilor gay. Dar cum glia strămoșească, tradiția din bătrâni și învățăturile religioase trebuie apărate în orice context, s-a găsit suficient public și pentru o astfel de temă. De ce? Pentru că inventează un adversar.
„Da, sigur ca v-am furat banii, dar am furat puțin de la mulți, deci individual nu simțiți nimic. Și voi ați fi făcut la fel în locul meu, fiindcă banii publici sunt ai tuturor, iar dacă-s ai tuturor, sunt ai nimănui de fapt. Așa că putem trece mai departe, frați întru moralitate, pentru că, iată, homosexualii ne amenință stilul tradițional de viață. Să-i urâm împreună! Banul e oricum ochiul dracului, ca fapt divers”, ne spun, puțin mai voalat, politicienii români. Și moldoveni, dacă țineți la rigoarea statalității Basarabiei.
Culmea, retorica încă funcționează. Politicienii hoți sunt ai noștri, fac parte din cutuma socială, ne-am obișnuit cu ei, nu? Să găsim ceva nou care să ne provoace indignarea. Sau nu neapărat ceva nou, cât ceva care să polarizeze. Acum, poate fi vorba despre cuplurile gay, dar mâine ne pot enerva, a se citi „distrage atenția”, alții. Păi, nu găsim noi o minoritate religioasă iritantă până data viitoare? Găsim.