De Daniela Burlaca
A fi sau a nu fi!
Ce-mi trebuie?
Știu!!! (Peste o clipă –) Nici un căcat nu știu!!!
Îl fac și pe ăsta (spectacol, film) și mă las!
De ce?
Ok!
Mmmmmmm!
PM!
Liniște!!!
Cine scrie astfel!!!
Genială piesă!!!
Cretin!!!
Vreau vin!!!
Wow!!!
Unde-s actorii?
Ce prost sunt!
Nu-i rău!
Mersi, Doamne!!!
Nu am limite…
Mihai Țărnă. regizor.
TEATRU. Chișinău – Paris.
Stări.
Teatrul este un conglomerat de diferite dialoguri artistice – muzică, dans, poezie, arhitectură, film. Da, film… Nu aș vorbi despre proiecții de cinematografie pe un ecran oarecare. În sine, filmul e o continuitate a reprezentației teatrale, definită prin naturalismul decorului și posibilitatea să fie proiectat concomitent în 500 sau 5000 de săli, pe când spectacolul e doar într-o sală și pe viu. Dar cred că nici acesta nu e un obstacol – să găsesc acel punct comun între aceste două importante arte, atunci filmul meu în teatru sau teatrul meu în film e acel moment cutremurător și unic, e tema care mă fascinează și mă inhibă – TIMPUL. Filmul meu în teatru e atunci când simt timpul din scenă ca și cum aș fi într-o sală de cinema și aș privi un film vechi de o sută de ani și cred că, de fapt, toți cei de pe ecran există și sunt și acum undeva în spatele ecranului, așa cum credeam când eram mic… Crezul în inexistentul material pe care-l trăim cu toții în film mă atrage mult să-l găsesc și în teatru… Pe platoul de filmare legea tehnică dă alte priorități în lucrul cu actorii, în scenă legea emoției dictează prioritatea sa… Filmul e o mașină a timpului, atunci și teatrul aș vrea să devină un timp al mașinii umane…
Vorbesc de mine, nu de actori. Pe ei nu mizezi niciodată. Sunt foarte capricioși. Meseria actorului e meseria femeii – vor să placă. Eu cu limitele mele lucrez, nu cu ale lor. Se-ntâmplă să dau și peste cei care merg cu mine, e important să creadă că știi unde pleci. Dar oricum încep să judece dacă va trece la public și eu judec dacă trece la viață… Asta e limita între mine și actori… Actorul vrea text, eu vreau subtext, actorul vrea acțiune, eu vreau imaginație… Dezechilibrul e mai important decât echilibrul… E în afara limitei de lucru. Nu aș dori să fie limită pe platoul de lucru, dar non-limita trebuie să fie doar în contextul temei și atunci trezirea limitei din acest context e fără limită din partea mea… Nu am limite de imaginație, am limită morală și etică. Limită personală. Limita mea se sparge în gustul meu… Și gustul în limită… Numaidecât trebuie să mă ciocnesc de acel moment care mă încadrează într-o nesupunere până la urmă…
În teatru e mai dificil, deoarece zi de zi trebuie să fii la întâlnirea cu tine. Trening zilnic, dialog zilnic, repetiție zilnică, spectacol, partener și timp real. În teatru există ceva ce în filmul odată filmat și montat nu poate să mai existe – POSIBILITATEA de a schimba, posibilitatea de a ameliora, de a pune un alt accent sau gând sau o altfel de acțiune. Posibilitatea APOI de a schimba ceva, de a face din arta teatrului un moment artistic unic în felul său, căci e viu atât timp cât sala e plină cu lume care vine la dialogul propus. Teatru și Film… Timpuri diferite…
Amintirile, toamna, păcatele…
Muzica, copiii, iubita… Stăpâniții de vise și actorii…
Inspirația mea e când mă îndrăgostesc în realitatea ce mă-nconjoară…
Creația e o femeie, creativitatea e dorința de a naște… … femeia mă intrigă prin nepătrunderea în ce gândește, prin nespunerea cuvântului și prin neterminarea acțiunii. Și atunci începe jocul… Jocul scenic (prefer să-i spun gândirea scenică) este căutarea sensului ascuns, căutarea dorinței. Este întrebarea care te face să te enervezi negăsindu-i nicio logică valabilă sau, dimpotrivă, să te lase adormit și împăcat. Creația nu este o formulă reușită sau un răspuns obiectiv – este o stare. Și femeia e pentru mine stare de spirit, inspirație sau întrebare. Îmi vorbește privirea ei și, imediat, mersul ei mă contrazice și îmi spune inversul privirii. Gestul pe care-l înțeleg pleacă într-o lume ce cred că-mi aparține, pe când zâmbetul trădeaza iluzia… Și tot așa, într-un vals rătăcit, învăț de la „ea” haosul vieții care e și creația – un haos aranjat de mine-n mine…
Un regizor și o actriță trebuie… să vorbească fără cuvinte…
Un regizor și o actriță nu trebuie… să se schimbe cu locurile…
Roșu sau negru… ambele de Purcari…
Formă versus conținut… Conținutul îl percep doar prin formă. Altfel, conținutul nu mă atinge, de fapt, e inexistent. Ambele se completează.
Chișinău – Paris… Ambele orașe sunt pentru mine vii și-mi procură stări diferite. Sunt două stări importante pentru mine. Îmi place să mă plimb toamna pe malul Senei și vara pe strada Livezilor… Iarna să respir aerul rece amestecat cu fumul din sobe și primăvara să observ lumea fiind așezat la o terasă…
Chișinăul m-a născut, Parisul m-a creat…
