Vladimir Beşleagă. Scriitorul
DESPRE ELE, FEMEILE LUI TRISTE

Text de Rodica Ciorănică |Poze de Natalia Mitereva

S-a născut între două războaie, între sărăcie şi sărăcie, între foamete şi foamete, între deportări şi deportări, între Rusia şi România. Acum are 87 de ani și, deşi pare fericit pentru că e cel mai mare scriitor basarabean în viaţă (care are o garsonieră şi o rablă de maşină cu care merge la casa părintească din Transnistria), tot ce a agonisit în ultimii 80 de ani sunt dramele. Şi-a petrecut tatăl la pușcărie, a citit lecţii de ateism ca să salveze casa în care a copilărit, şi-a îngropat fiul care s-a sinucis la 24 de ani, apoi soţia, iar bucuriile au fost şi ele multe – toate legate de cărţi.

Or, cărțile, neobrăzate nu ştiu cum, au luat de multe ori locul femeilor lui. I s-au băgat până şi în pat. I s-au căţărat în teancuri pe pereţi, ca iedera, i-au împânzit colţurile camerei, patul şi subpatul, ca mucegaiul de care nu poţi scăpa şi nici nu mai vrei sa scapi… Uneori, când se culcă, îl mai împunge câte una prin coaste şi el le spune cu dragoste: „Ia mai daţi-vă, Fa, la o parte, să închid și eu un ochi!”

Aşa că azi vorbim despre ele. Ele FEMEILE. Ele CĂRŢILE. Sau... ele femeile ca nişte cărţi niciodată citite până la capăt.

SUNT CEL MAI MARE UITUC DIN LUME,
MARE UITUC,
MARE UITUC,
MEREU UIT…
SĂ MOR

Ţi-am spus odată, când m-ai descusut dumneata într-o seară perfectă, că femeile au întrat în viața mea absolut accidental. Eu zic să reluăm povestea de mai departe un pic, să ne întoarcem puțin înapoi…

La început, omul a fost androgin, aşa se spune în „Banchetul” lui Platon. Bărbat şi femeie, el și ea în aceeași ființă. E un mit antic fascinant, care spune că până la urmă omul a fost tăiat în două și s-a separat, dar așa cum omul visează să devină întreg, mereu își caută perechea. Și dacă reușește, e norocul lui. Iar dacă nu, își ratează viața. Și de aici pornesc toate nenorocirile noastre. Un cântec popular spune așa: „Ne-a făcut mama pe doi, unul marți și altul joi, și-a umplut lumea cu noi…” Iar eu, când am avut probleme de dragoste, de relație, la timpul meu, am zis așa: fără tine nu mă simt întreg, numai cu tine împreună vreau să fiu. Nu degeaba se spune „jumătatea mea”. Și-mi mai amintesc un vers, atunci când am avut anumite deziluzii, când se punea problema foarte categoric, drastic, mă întrebam de ce oare dragostea, care e cel mai frumos sentiment, înălțare și trăire pe lume, are momente atât de triste, tragice, până la sângerare? De ce? Și simțeam în mine aversiune față de femei. Și ziceam așa: „Voi, femeilor, care ne aduceți pe lume dintre coapsele voastre, ne iubiți, ne răsfățați și ne aduceți atâta suferință, de ce atunci când murim, tot voi atât de frumos ne bociți?”

Uite, chiar în clipa, asta mi-am amintit că a fost în poezia noastră o poetă de-o vârstă cu dumneata, care se numea Steliana Grama, o poetă care a avut un destin extrem de trist. A editat câteva cărți dedicate exclusiv dragostei. Pe toate le-am păstrat. A murit la 33 de ani și a fost înmormântată la o margine de cimitir, într-un octombrie rece și urâcios. Am scris atunci o poezie, Ochii Stelianei. Tot timpul îmi sună în urechi titlul cărții, editate la București, Tratat de Tanatofobie. Și eu m-am întrebat, de ce copila asta și-a început parcursul literar prin ura față de moarte? Și am început să recapitulez parcursul meu, cum am intrat eu în lumea asta, cum am avut prima criză, când mi-am dat seama cât de nedreaptă e viața și lumea asta, când în familia mea era un dezastru, cu ce preț am apărut eu pe lume, cu prețul morții buneilor mei, cu tragediile părinților mei… Și atunci am vrut să mă sinucid. Aveam 16 sau 17 ani. Și m-am gândit apoi că acest lucru se întâmplă aproape cu fiecare și că trebuie să depășesc. În adolescență, sinuciderile sunt foarte frecvente. Pentru că este pragul acelui moment în care trebuie să apară dragostea, iar în spatele dragostei este tot timpul moartea...

Eu am avut o mamă de o rară frumusețe. Era o femeie simplă care nu a făcut școala, dar avea înțelepciune, avea har, avea cultură și avea simțul umorului și al frumosului. Mama a fost pentru mine ca o icoană. Și orice femeie o văd prin lumina mamei. Și această mamă a mea, unică și sfântă, când aveam un an, m-a dus la o vrăjitoare, să afle ce mă așteaptă în viață. Și vrăjitoarea a spus așa: Copilul ăsta al matale o să aibă o cumpănă. La 33 de ani. Dacă va scăpa de ea, va trăi mai departe. Și când am ajuns eu la 33 de ani, mama suferea deja de o boală incurabilă, a lăsat spitalul și a venit la mine, să fie alături în zilele acelea când eu urma să împlinesc 33 de ani. Și a stat lângă mine cât să trec eu de 33, apoi s-a dus acasă. Și peste câteva zile a venit la operație, a mai dus-o jumătate de an și s-a stins… Am trăit atât de profund pierderea ei că am vrut sa mor odată cu dânsa. Dar a venit o voce și mi-a spus: „Odată ce n-ai murit tu la 17 ani, trebuie să trăiești și să scrii despre cumpenele înaintașilor tăi. Și eu, ca să termin cu Steliana, mă gândesc că fata asta și-a știut destinul, dacă a scris de la 12 ani și a publicat abia la 22.

 

 

Am trăit o viață lungă, dar am murit de cel puțin trei ori

Prima întâlnire cu femeia…

Copila cu ochi negri.
Ana Maica.
Nina.
Alexandra.

Am avut câteva dragoste. Paradoxal, am fost unul la părinți, mi-am dorit o soră pe care nu am avut-o, probabil, mama a fost bolnavă după ce m-a născut pe mine și nu a mai putut face copii. Dar când am împlinit 6 ani și verișorii cu care mă jucam au mers la școală, eu am rămas singur și am început să buhăiesc că vreau și eu să învăț. Și maica-mea i-a spus lui tata să mă ducă: „or vede că-i mic și l-or trimite înapoi!”. Directorul nu a vrut să mă primească, dar m-am încleștat de ușă și am zis că nu plec. Atunci dânsul a dat dispoziție să mă trimită într-o clasă și mi-au dat un loc prin spatele clasei. Și am început să învăț. Foarte bine! Și vreau să îți spun că atunci am avut prima dragoste! În clasa întâi! Aveam în spatele meu o fătucă cu ochi negri, atât de frumoși că mă întorceau mereu spre ea. Și mă gândeam de ce s-a întâmplat așa, de ce m-a fermecat fata asta? Și mi-am răspuns. Ieșisem de sub tutela mamei și căutam alt sprijin în chip de femeie. Am iubit-o așa, în tăcere, vreo trei luni, până ea a dispărut și nu a mai venit. Am aflat apoi că murise… Asta a fost prima mea dragoste tristă.

A doua pasiune a mea a fost, prin clasa a opta, o elevă dintr-un sat vecin. Veneau la noi, că la ei nu era școală medie. Se numea Maica Ana. Ana Maica. M-am îndrăgostit lulea. Ce făceam eu? Aveam niște cărți editate până la revoluție și, într-un atlas geografic, găsisem o imaginea unei fete care semăna cu Ana Maica. Și luam cartea ceea, mă cățăram pe cuptor, o priveam și mă bucuram. Și eram fericit. Dar dragostea nu s-a produs…

Am cunoscut femeia la 25 de ani

Despre cea de-a treia dragoste ți-am povestit la emisiune. Eram în câmp, la colhoz și adunam fânul în clăi. Când veneam eu cu brațul cu fân, a venit și o frumusețe, am pus eu fânul, a pus ea, și ne-am pomenit cu o străfulgerare de priviri, și s-a produs un scurt circuit. Și așa trebuia să înceapă dragostea mea cu viitoarea mea soție. O dragoste adolescentină care a avut un parcurs atât de sinuos, greu, complicat și chinuit… Dânsa era puțin bolnavă, rudele mă sfătuiau să nu mă leg, eu însă eram pasionat de ea. Am plecat la studii, ea a rămas, apoi a plecat și ea și, dacă e să răspund la o întrebare anticipat, au trecut nouă ani, în care tata a fost judecat, casa confiscată, făceam studii, citeam lecții ateiste ca să câștig bani să răscumpărăm casa, ca să o ajut pe mama și, în sfârșit, când am terminat ambii studiile, la 25 de ani, am cerut-o de nevastă. Am făcut nunta și abia atunci am cunoscut eu femeia, ca bărbat.

Acuma, au trecut ani, Nina mi-a adus pe lume o fiică și un băiat, pe care la 24 de ani l-am pierdut. A plecat singur din viață. S-a strangulat. A avut probleme de nu știu ce fel, a rămas un mister, a căzut pradă drogurilor probabil, făcuse politehnica și însoțea vagoane cu alimente în toată Uniunea Sovietică. Avea și o relație. Dar când au început crizele lui și a mers la medic, i se părea că este deformat la față, că ochii nu sunt cum trebuie, că nu e frumos, ca e hâd. Dismorfofobie se numește asta, am descoperit mai târziu. I-am zis că nu există nimeni perfect, dar își băgase în cap… peurmă am aflat că ar fi fost ceva ereditar. El însă mi-a spus că nu vrea să dea naștere unor monștri ca el, că la 30 de ani omul e distrus, pierdut, nu mai are viață și că nu vrea să ajungă o epavă. A fost o mare tragedie.

Dar în ce privește relația cu maică-sa a fost așa… era de alt nivel intelectual, am încercat să o ridic, dar am înțeles că mi-a dat-o Dumnezeu pentru că era din satul meu și faptul că destinul m-a făcut să rezist acei nouă ani de relație și apoi căsniciei cu ea, a fost ca să fiu legat de rădăcini, de casa părinților. Prin ea am rămas atașat. Dar am avut tentații foarte multe, eram abordat de tot felul de frumuseți, dar nu-mi ardea mie de ele, tata era în pușcărie, eu trăiam din bursă… Acesta a fost destinul meu. Dar am divorțat de ea abia în 87, la 56 de ani, cu asentimentul amândurora, din cauza bolii ei. Ea m-a eliberat ca să trăiesc...

Și atunci m-am căsătorit cu Alexandra. Am cunoscut-o încă în 72. Într-un mod foarte aparte. Căutam un doctor pentru un verișor. Și m-a rugat mătușa să îi aduc un medic, să vadă ce e cu el. Și un coleg mi-a recomandat-o pe ea. Eu, care aveam mașină, seara, după serviciu, o aștept lângă Teatrul Național, urcă în mașină, e noapte și pornim spre satul meu. Nu se vedea, eu atent la drum, dânsa pe banchetă, discutăm de boli, de necazuri și în felul ăsta s-a developat o persoană pe care nu o văzusem, nu știam cum arată, dar de care reușisem să mă apropii prin vorbe. Știa multe din psihologie și psihiatrie și eu, care aveam de-a face cu boala nevestei, un raptus de conștiință, nu eram un tabula rasa. Eram atât de fascinat de ea, că s-a produs acel fulger de simpatie și afinități sufletești. Am început să ne întâlnim. Și întâlnirile noastre, eu rămânând în familie, au durat 15 ani. Dacă experiența dragostei de până la prima căsnicie a fost de 9 ani, atunci relația cu Alexandra a fost oficializată după 15 ani de relație. După ce mi-am îngropat feciorul. Uite așa se leagă lucrurile…

Suntem diferiți și putem iubi diferit la anumite vârste. Sunt germanic și la librăria Druba am găsit o carte în germană „Tu și eu”, iar autoarea trata problema relațiilor dintre sexe. Am aflat multe de acolo, dar ceea ce a fost fundamental nu ține de sex, ține de psihic. Omul, în viața lui, nu este același la diferite perioade. Teoria acelei autoare e că omul, o dată la 7 sau 10 ani, se schimbă, și atunci se schimbă și relațiile. Doar în familia tradițională, omul rămânea fidel, pentru că acolo era biserica, preotul, opinia publică, iar dacă sfidai normele, erai condamnat, blamat. Acum, societatea noastră este o continuare a mișcării feministe, femeile se luptă pentru egalitate în drepturi cu bărbații. Ajung șefe de state și în ministerele apărării. Și aici relațiile se schimbă.

 

 

Acum câțiva ani văzusem o statistică, care spunea că la Rusca, 97 de femei erau deținute pentru că și-au asasinat bărbații. De ce? Pentru ce? Pentru conflicte. Și mai știu că numai religiile și morala au reușit cumva să atenueze această luptă dintre sexe. Dar problema a rămas. Și asta e în firea lucrurilor. Pentru că doi oameni se adună din dragoste, dar peurmă vântul romantic trece și ei trebuie să știe cum să conviețuiască. Firea omului e foarte agresivă, în esență, chiar dacă purtăm măști. Vrem să dictăm, și ea și el. Și numai dacă ambii știu să cedeze, poate fi bine. Altfel, și bărbații, și femeile, caută dragostea în afară. Și aceasta vine ca o supapă care atenuează tensiunea din interior.

Familia modernă e în criză și în distrugere totală. Familia tradițională încă există în zona rurală. Și asta e baza. Gajul supraviețuirii societății. În elită, în zonele intelectuale, familia numai există. În Europa, familia e o noțiune foarte aproximativă. Există mariajul liber, care menține senzația de libertate în cuplu, dar copiii trebuie să se nască totuși în familie.

Da, pe timpul meu, bărbații priveau normal abstinența sexuală de până la căsătorie. Nu se punea problema. Experiența sexuală timpurie este devastatoare. Pentru că omul se formează ca personalitate, nu doar ca bărbat care reproduce, ci și ca intelect, spirit. Relațiile de la 15 ani pot fi nocive. Evoluția organismului ia altă direcție. Iar abstinența și experiența târzie permit omului să fie stăpân pe trupul său și să evolueze în direcție culturală, să se dezvolte intelectual. Sperma este produsul creierului și este cea mai scumpă și valoroasă substanță din Univers pentru că ea…continuă specia. Și a o arunca devreme și la întâmplare înseamnă secătuirea creierului și a intelectului. Și din contra, abstinența îndelungată permite omului evoluția intelectuală și spirituală și îl scoate de sub dictatul cărnii. Omul trebuie să își facă datoria, iar dacă nu reproduce și nu aduce copii, nu e clar de ce s-a născut.

În banchetul lui Platon, Diotipa, preoteasa, îi spune lui Socrate care e misterul dragostei. Că omul când se naște este deja gravid. În el e programată nașterea viitoarei ființe. El nu poate fugi de graviditate. Rămâne doar să găsească jumătatea lui cu care să se adune și să dea viață. Dar știi cum ar trebui să își găsească perechea când sunt atâtea în jur? Singurul criteriu e să caute pe cineva care îi place.

Fără bărbați și femei, ar fi cel mai mare prăpăd, cea mai mare plictiseală, deși femeile sunt și ale dracului, dar fără ele… Și Alexandra mea are draci, e cu mânji... Știi ce mi-a spus odată?„Mai lasă-mă tu cu Eva, ce e Eva? O femeie nesărată, neinteresantă... Dar iată Lilit!” Or, eu nu prea știam cine e Lilit. Dar Lilit a fost chiar femeia adevărată, lilitele sunt cele mai interesante. Lolita lui Nabocov de la Lilit vine. Cel mai mare mister și frumusețe. Acolo se developează bărbatul și femeia și devin nemuritori.

Răceala, căldura, pasiunea, nu știe nimeni și nu e dat să știm ce ne atrage la femei sau la bărbați. Doar ulterior poți face presupuneri de ce ai iubit. E un mister.

Cioclea a fost un poet pe care l-am admirat enorm și chiar i-am luat un interviu cândva. L-am întrebat ce este matematica, că era matematician de profesie. Ce este poezia, că era un poet al iubirii. Ce este poezia, omul, Dumnezeu? 5 cuvinte. Mi-a răspuns la fiecare întrebare la fel – Nimeni nu știe. Nimeni nu știe. Nimeni nu știe. Nimeni nu știe. Nimeni nu știe. Toate sunt un mister. Dragostea face parte din misterele lumii. Cine iubește din rațiune și intenții, nu iubește. Viața adevărată e trăită din impuls, nu din rațiune. Dacă nu e emoție, suflet, nu e nimic.

Dar puțini au curajul să asculte impulsul, e foarte complicat să urmezi regulile naturii. Pentru asta a pledat Russo, când a simțit că omul se îndepărtează de natură, încă în secolul 18. Și asta e tragedia. Omul de azi devine un robot, firescul e foarte puțin în el. Și aici, ca să procedezi din impuls, e riscant și te pierzi, dar omului îi este dat să trăiască adevărat viața măcar din când în când.

Dar să știi că eu nu acord mare atenție relațiilor de dragoste, decât dacă acestea au vreo intersecție cu creația.

Când recapitulez viața mea, văd că am avut parte de șocuri existențiale unul după altul. De cum am ieșit din lumea copilăriei, m-au urmărit șocurile, dar în pofida acestor lucruri, am o viață lungă la care nu am visat niciodată. Din copilărie, mi-am dat seama de valoarea timpului… Credeam că bărbații, la 30-40 de ani, sunt bătrâni, pe urmă veneau deceniile unul după altul și le schimbăm doar. Acum, la 87 de ani, zic că asta e minunea lui Dumnezeu. Am trăit o viață lungă, dar am murit de cel puțin trei ori. Am murit. Dar serios, profund, când simțeam că mă duc și nu știu ce formă mă întorcea înapoi. Și cu moartea fiului, și cu blocarea unei cărți nepublicată 20 de ani, așa că sentimentul morții l-am trăit. E ca un tunel întunecat care te cheamă să te duci și te duci, te duci.

Nu știu dacă mă tem de moarte. Nu. Am auzit de la cineva că marele mag Messing se temea de moarte. A fost un extrasens care putea face orice cu oamenii. Era un evreu din Polonia, acolo s-a manifestat, în timpul războiului, iar când evreii erau exterminați în Polonia, el a șters-o în Rusia. Cum? Cu un tren care trecea pe aproape de frontiera cu rușii, iar când a intrat în trenul cu naziști militari, i-a vrăjit pe toți. Era în stare să creeze o imagine și să i-o livreze celuilalt și celălalt așa îl vedea. În Rusia, l-au dus la Beria să îl cerceteze, când au aflat de puterile lui. Și Beria a vrut să îl pună la încercare și l-a aruncat într-un beci. Și el aieșit… Știi cum? Le-a sugerat gardienilor că el este Beria, ei i-au dat onorul și i-au deschis toate ușile, el a ieșit și s-a dus. Dar uite că se temea de moarte. Când a simțit că vine moartea, s-a dus la cimitir, unde era înmormântată maică-sa, acolo l-a găsit ultima suflare și așa a fost găsit, târându-se spre ea, ca să își ia rămas bun. Hai să îți spun un vers. Dragoste, dragoste, ești o mare pacoste, moarte, moarte, tu vii și le rezolvi pe toate...

 

 

Dacă omul ar fi nemuritor, știi ce nefericit ar fi? Vine un timp când te lasă puterile, te dor ochii, brațele, tușești, devii o epavă și atunci te rogi să vină să te ia. Nu moartea, ci boala, suferința e o mare nevoie. Moartea e frumoasă. Principalul e să ai ce îți aminti. Ce ai făcut pentru oameni. Ce ai făcut frumos.

Cea mai mare fericire a mea a fost când cineva s-a aplecat peste o carte de-a mea. Lumea noastră cunoaște cărțile mele. Ultima care a bulversat a fost Tata Vasile, despre tata. Am editat după aproape 4 decenii, Romanul Istoric. Se citește greu, lumea nu are timp, dar cartea care e adevărată expresie a mea e Viața și moartea nefericitului Filimon, despre zbuciumul existențial al omului în regimul draconic al secolului trecut.

Toată viața am scris poezii, dar nu le-am publicat. Și uite că ceva ani în urmă, bunul coleg Andrei Țurcanu le-a ales din vraful de versuri pe cele mai scurte și le-a dat o formă extraordinară.

Uite lumea, e toată în fața ta, dacă vrei, trăiești în ea, dacă nu – părăsește-o. Iar dacă nu te-nduri a trăi și nici nu vrei s-o părăsești, frământ-o ca un boț de lut, fă din el ulcior și umple-l cu visele și lacrimile tale.

Trageți vă rog clopotele, trageți vă rog clopotele, trageți vă rog… ca să pot muri.

Sunt cel mai mare uituc din lume, mare uituc,mare uituc, mereu uit... să mor.