REDIORIAL
Rotterdam. Olanda. Fiica mea învață la Academia de Arte de aici. Nu am vizitat-o niciodată până acum. Da, nu mă mândresc cu asta. Ca să găsesc o justificare, voi aminti că la început a fost pandemia, apoi a venit ea des pe acasă, apoi am fost extrem de ocupată, așa că se pare că soarele ne-a surâs abia la finele acestui an. Deci, Rotterdam? Plictisitor de modern. Neplăcut de rece. Oamenii diferiți totuși de noi. În timp ce noi ne lăsăm amintirile pe rețelele de socializare, olandezii obișnuiți, mai puțin ahtiați după faimă virtuală, își expun viețile altfel. O rutină a cărui martor ajungi la o simplă privire prin geamurile pe lângă care treci. Devii parcă spectator al unui reality-show. Chiar dacă olandezii au draperii, de regulă acestea sunt date la o parte. Seara vezi cum familia stă la cină, vasele nespălate în chiuvetă, gunoi ieșind dintr-o debara în aceiași sufragerie în care lumea ia cina și bea vin. Un bătrân în indispensabili dă plapuma la o parte să se culce, peste perete o asiată a adormit în fotoliu și nimănui nu-i pasă cine și ce crede despre viața din case străine…
Poiana Brașov. România. Ne place să evadăm cu mașina pe drumuri bune, observând peisajele. Cea mai apropiată destinație, perfectă pentru weekenduri, e România. Am venit încoace pentru niște prieteni, care dezvoltă aici o mică afacere în turism. Dar am întâlnit alți basarabeni care au cunoscut succesul aici. Și liniștea. Basarabenii fac bine ce fac în toată România. Tot mai mulți. Ador Chișinăul, dar nu întotdeauna. Mi-ar plăcea să dezvolt ceva acolo. Sigur v-ați gândit și voi la asta. De ce oare?
Aeroport Șanliurfa. Turcia. Tânăra din fața noastră își cuprinse strâns tatăl, îi sărută mâna, el o pupă pe obraji, apoi ea repetă același ritual de despărțire cu mama ei. Plângeau toți trei, doi părinți care își petreceau fata la Istanbul și noi, simpli spectatori. Rup această scenă din aeroportul Șanliurfa, cel mai religios oraș din cele patru pe care le-am vizitat în mijlocul lui decembrie. Urcăm în cafeneaua-restaurant de la etaj, încă sub impresiile acelei despărțiri, iar aici, la o masă, vreo șase femei musulmane beau cafea și își fumează nestingherite ultima țigară dinainte de zbor. Sunt nedumerită. O seară înainte nici în restaurant, nici în hotelul de cinci stele în care am petrecut ultima noapte împreună cu colegii din presa occidentală, nu am putut servit nimic alcool la cina de despărțire. Ni s-a recomandat să nu riscăm nici în hotel. Și aici... atâta fum de țigară! Mi se răstoarnă toate convingerile despre această țară pe care tocmai o părăsesc. Nu știu ce să cred. Nu cred nimic. Nici în libertatea excesivă a individului sau individelor, nici în tradiționalismul foarte dur. Fiecare face ce vrea. Are dreptul să facă ce vrea. Oare?
Chișinău. Moldova. Premii. Evenimente. Amatori care pretind că fac reviste și dau premii. Scrisul și jurnalismul au devenit atât de comerciale, încât o să ni se facă dor într-o zi să citim un text de calitate. Cel mai mult mă deranjează că cei care mai consumă presă, premii și evenimente nu știu să facă diferența între presă de calitate și amatoricism. Când vezi asta, nu mai vrei să faci nimic. Apoi o iei de la capăt și continui. Lumea e cu picioarele în sus. Peste tot. Dar sperăm să își revină.
Vreau să vă urez un an minunat. Cu pace, bucurii și încredere în sine și în viitor.
Cu drag, Rodica Ciorãnicã