Photo & Retouch by Nadia Kuzmina
ROZA VÂNTURILOR
Știi diminețile acelea... sau majoritatea dimineților, în care te privești în oglindă și te întrebi ce vezi. Până unde vezi. Dacă-ți place ce vezi. Uneori cauți perfecțiunea și atunci ai lua bisturiul să muști din margini sau ai arunca voaluri peste ce trebuie... voalat. Dar cu „ce nu se vede” cum faci?
Îți stăruie parcă în minte ultima scenă de aseară sau de ieri în care ai fi vrut să răspunzi altfel, să acționezi altfel sau cel puțin să te simți în echilibrul pe care ți l-ai tot creat. Dar n-a fost să fie.
Ți se întâmplă în fața acestei oglinzi să și plângi, apoi să te enervezi, să strigi, să-ți vorbești răspicat, să te mângâi cu argumente în care să zici apoi că nu crezi și să tot șlefuiești așa, zi de zi, un diamant numit „iubire de sine”.
Alteori parcă vezi perfecțiunea în ceea ce ai și în ce ești și vrei să o urci pe tocuri, să pui pe ea cea mai frumoasă rochie și mărgelele pe care ți le-ai ales cu zâmbet larg dintr-o vitrină luminoasă în ultima escapadă... la Paris. Apoi să pășești în lume, radiind încredere și iubire de sine.
Și Parisul era marele tău vis. Unul dintre ele. Sau poate pentru tine a fost Roma... Barcelona... Bali... Un vis pentru care ai schimbat pe muncă, fără ezitare, sute sau mii de ore de relaxare alături de prieteni sau în intimitatea a patru ochi, sau în confortul unei plăpumi și filmelor preferate. Ai ajuns acolo și ai simțit un soi de mândrie că ți-a fost în putință să o faci... un plus % pentru full battery la „iubirea de sine”.
A devenit cumva la modă să ținem predici despre „iubirea de sine”, să o hrănim cu citate și cu „to do”-uri, să dăm bani pentru cursuri care ne-ar învăța să o găsim și să o modelăm. Mi-am imaginat că ar fi o bucată de plastilină pe care o pot plasa în forme perfecte și, mângâind-o prin meditație, cunoaștere, satisfacerea plăcerilor și grijă să o aduc la forma perfectă.
Poate că ție ți-a reușit, eu mă simt și mai mult în furtună. Și aiurea poate, da îmi tot vine în minte că „iubirea de sine” e de fapt o cauză continuă pentru care pledezi în tribunalul propriei conștiințe... genul acela de proces care nu are sfârșit, dar pentru care muncești continuu și tot descoperi martori și probe.
Curios – ce voi vedea mâine dimineață în oglindă... ce haină îmbrac? Unde aleg să încarc „bateria”?