PETRU VUTCARĂU:
„Eu singur am să decid când plec”

TEATRUL VIU

Niciodată teatrul nu va arăta așa cum mi l-am imaginat eu. În mintea mea îl vedeam la nivel artistic, dar nu și ca instituție publică, mă refer din punct de vedere administrativ. Mereu VIU, cu evenimente actuale în viața socială a orașului, a țării, unde să reflecte probleme cu care se confruntă tot ce e în jurul nostru. Teatrul e viață, e oglinda societății în care trebuie să ne privim și să lăsăm loc de meditație.

Prea puțin am jucat ca și actor, mi-ar fi plăcut să fac asta mai mult. Dacă unii reușesc să îmbine rolul de regizor și actor în același timp, tot respectul, eu nu am putut face asta. Doar cu excepția spectacolului „Regele Moare” de Eugene Ionesco care îl montam prin anii 1992. A fost o forță majoră. Inițial, era alt actor și din varii motive a plecat, iar eu mi-am asumat rolul Regelui Bérenger I, dar cu condiția să fiu asistat de regizorul Mihai Fusu. Fiecare actor are nevoie să fie văzut de un ochi critic, plus că meseriile nu le poți împleti cu aceeași ață.

Sunt două profesii diferite și nu te poți juca concomitent cu ele. Demult gândeam să fac personajul Regelui Lear, de William Shakespeare, dar pentru asta aș fi avut nevoie de un regizor bun, de aceea l-am urmărit mult pe Mihai Țărnă, mi-a plăcut cariera lui artistică, spectacolele.

După 20 de ani, am revenit în scenă ca și actor. Frică de ceva? Nu, oricum indirect practicam meseria. Lucrul cu actorii nu mi-a permis să uit această școală, dimpotrivă, replicile lor erau și replicile mele.

FRICA DE APĂ ADÂNCĂ, DE NECUNOSCUT

Am frică de apa adâncă. Nu aș putea înnota în mijlocul mării fără să văd țărmul. Vreau să am întotdeauna o siguranță. Nu că nu aș iubi marea, îmi place să plutesc pe suprafața ei, dar necunoscutul de sub apă îmi dă fiori.

Mă pasionează florile, natura, pământul, grădina și, în timp, vreau să trec cu traiul la țară. Toată viața am crescut desculț prin glod, prin miriște, prin toamnă, primăvară. Puțini copii din zilele noastre mai înțeleg această esență.

MANIFESTUL GENERAȚIEI DE ARGINT

Țara asta, orașul ăsta este foarte neofertant pentru un actor. Potențialul pe care îl avem aici, în special generația colegilor mei de la Moscova, sunt o echipă cu o capacitate rar întâlnită în lume. Oamenii aceștia, Nelly Cozaru, Gheorghe Petraru, Andrei Sochircă, Emil Gaju și alți actori din toate teatrele, dacă am fi nimerit în altă țară, în alte condiții, eram nume notorii pe plan internațional, sunt convins de asta. Ceea ce fac Angelina Jolie, Brat Pitt sau Jack Nicholson sunt la degetul mic al actorilor noștri. Ei ar fi putut face de o mie de ori mai mult. De ce Valentina Nafornița trebuie să plece undeva ca să fie primadonna operei? De ce artiștii sunt nevoiți să plece undeva ca să se afirme?

Republica Moldova este un cimitir la propriu de sugrumat talente. Aici niciodată nu va fi un actor satisfăcut de viața lui artistică.

„CINE MĂ JUDECĂ?”

E adevărat, de câțiva ani buni, nu particip la concursuri, a fost o perioadă când jurizările erau făcute de personalități de teatru, de cultură, respectabile, părerea cărora conta. Dar au venit alții, oamenii care nu au nicio tangență, pe care nu poți să-i respecți... Replica clasică din Gogol: „Cine mă judecă?”

Eu mă mir de anumite persoane care dau note actorilor. Ce au făcut ei în artă ca să aibă tupeul să critice. De ce EU nu dau note? Nimeni nu mi-a propus să jurizez, să dau puncte, dar nici nu sunt sigur dacă aș accepta.

Să dau notă unui artist este o responsabilitate imensă. Numai acel care trece prin calvarul creației știe cât îl costă pe un actor, pe un regizor, chinurile facerii unui act artistic. Câte căutări, deziluzii, bucurii! Foarte ușor e să spui că nu-mi place. De aceea pe foarte mulți critici nu-i respect. Nici azi nu citesc ce se scrie despre spectacolele noastre. Eu nu fac teatru pentru critici, dar pentru spectatori. Cunosc oameni care nu sunt teatrologi și nici cronicari, dar părerea cărora contează. Am încredere în gustul lor, chiar dacă o să mă distrugă, important e să fie constructiv.

Teatrul se face pentru publicul spectator, cel care plătește biletul.

TEATRUL NAȚIONAL „EUGENE IONESCO”

De ce am rămăs aici? Dacă nu cream acest teatru, „Eugene Ionesco”, poate îmi era mai ușor să plec. Dar el este un organsim viu, exact ca și un copil și nu mi se pare corect să-l las. Da, am avut oferte, poate dacă făceam primul pas în altă parte și apoi aici, era mult mai simplu. Nu am putut să-mi permit să las aici oamenii cu care am încercat să construim ceva. Arta cere sacrificiu. Unii au renunțat la teatru în numele la altceva, alții au lăsat totul în urmă și au plecat. Toți avem câte o alegere.

Am lovit o singură dată o colegă, pe când eram studenti, și nu am mai repetat asta niciodată. Dumnezeu să o odihnească. Nu sunt bătăuș, nu-mi este caracteristică agresivitatea, dar atunci când sunt scos din sărite sunt incontrolabil, imprevizibil și nu mă agreez deloc. Nu-mi place să mă manifest așa, învăț mereu să-mi controlez aceste emoții. Teatrul este o artă pe care o iubesc. Am ales-o din pasiune și dragoste. Nu poți concepe un lucru care îți place cu acțiuni dure. Totuși teatrul cere disciplină.

Teatrul „Eugene Ionesco” este viața mea. Cine s-ar încumeta să mi-l ia? Asta ar însemna să-mi ia și zilele, eu singur am să decid când plec.

ÎNTR-O ZI A VENIT UN BILET

Unica mea soție este ALA. Prea mult timp împreună nu avem niciodată, dimpotrivă. Teatrul a devenit a doua noastră casă, uneori chiar prima.

Ne-am cunoscut la Chișinău, la Institutul de Arte, după care eu am plecat la Moscova. I-am povestit coordonatorului meu de curs despre ea, studenta. A invitat-o la un examen. Ala a pregătit un program de vers, proză, fabulă și a venit la Moscova, cel mai interesant moment este că a venit pregătită cu texte din Cehov, Coșbuc, Medeea și toate în limba română. Profesorul era rus, totuși a ascultat-o, ca la sfârșit să ne zică că noi avem nevoie de așa fată la curs.

După 5 ani de facultate, mi-au propus să rămân acolo, dar m-am întors acasă. Atunci când aveam senzația că sunt gata să răstorn munții la propriu, cu bateriile încărcate, când mă gândeam că să-l fi avut partener pe Jack Nickolson eram gata să-l fac praf. Atunci eram ferm convins că nu există partener în lume cu care să nu pot fi egal la egal. Mă angajasem la Teatrul „Luceafărul” și într-o bună zi pentru Petru Vutcarău și alți actori a venit un bilet...

ARMATĂ, NU TEATRU

M-am înrolat în armată, dezamăgire totală. Dat fiind că aveam studii superioare am făcut un an și jumătate. Coincidența face că tatăl meu a fost tot acolo. Oare se repeta istoria!?

Asta a fost fâșia neagră din viața mea, o lovitură neașteptată, ani aruncați la coș. Aveam starea aceea când ești cel mai fericit și brusc cineva îți bagă cuțitul în spate. Ala m-a așteptat continuând să facă teatru. Ne scriam scrisori, erau niște texte lungi, despre teatru, unele nu încăpeau în plic. Toate erau citite și verificate, dat fiind că erau în limba română, ofițerii nu înțelegeau mai nimic. Aveam pe atunci 25 de ani, trebuia să mă supun unor ofițeri cu vârstă mai mică. Timpuri deloc plăcute.

„CE ESTE AL MEU, ESTE DOAR AL MEU”

Ne-am întâlnit cu Ala vreo 7 ani, atunci ne-am cunoscut cel mai bine, cu toți fluturii și toate neînțelegerile posibile, pe care nu am mai avut vreme să le repetăm. Practic am crescut împreună. Recunosc, nu poți să treci pe lângă o femeie frumoasă și să nu simți un fior, dar dragostea adevărată e una și eu mă bucur că în relația cu Ala nu s-a schimbat. Ea este de fapt stâlpul de care mă țin în viață, nu mă clatin, nu mă răstorn, împreună avem stabilitate.

În tinerețe săreau scântei, poate nu e cuvântul potrivit, dar eram un dictator. Recunosc, sunt foarte posesiv, teatrul e al meu, familia este a mea, copiii sunt ai mei, scaunul este al meu. Nu pretind niciodată la ceva străin, dar să fiu stăpân pe ceea ce-mi aparține.

Avem doi copii

Laurențiu și Ștefania

Ambii legați de teatru.

Avem o fată și un băiat, la diferența de 10 ani. Cât timp Laurențiu a fost student la AMTAP, nu am fost la niciun examen, îmi era teamă că dacă nu e bun, nu voi putea trăi acest moment. La una din prezentări nu am rezistat și am rugat-o pe Ala să meargă, când a venit acasă tăcea, creștea o tensiune de așteptare. La un moment mi-a zis „e bun, e bun” . Știam că Ala nu o spune de fiecare dată.

Și m-am convins că exact așa și este. În teatru nu există relații de familie, pot oricând să le fac observații, totuși actorilor cu experiență, colegilor o spun întotdeauna altfel.

Copiii noștri au crescut în teatru, ei s-au pomenit că sunt actori fără multă matematică. Laur, când era mic, fiindcă era cu noi la repetiție, practic știa toate replicile noastre mai bine decât noi. Acum eu le învăț pe ale lui din spectacole. Fiica este în Londra, când a plecat i-am și spus - accept să te duci, dar ca și actriță nu te întorci aici niciodată, fiindcă pâinea de artist e foarte ingrată. Nu ai nicio șansă să devii cineva în țara asta. Majoritatea celor consacrați sunt uitați și abandonați la bătrânețe, în primul rând financiar.

MI-A „ARS” TOATĂ COPILĂRIA

Noi nu locuiam la casa părintească, pentru o perioadă am lăsat-o în grija unei familii tinere. Nu le luam bani pentru chirie, li s-a născut și un copilaș minunat. Erau fericiți, dar s-a întâmplat o nenorocire. Toamna, când încep frigurile și trebuie să faci focul în sobă, de regulă țăranii știu că se curăță hoceagul și ursoaica de funingine. O pregătești pentru iarnă. În copilărie, taică-meu mă punea permanent să fac acest lucru. Probabil ei nu știau de asta, nici eu nu le-am spus. M-am gândit că, fiind de la țară, știu. El a vrut să încălzească casa, a făcut un foc puternic și a plecat. Acoperișul fiind din șindrilă s-a aprins foarte repede. În timpul acesta mă aflam la Moscova, m-a sunat soția și mi-a zis că totul arde. Era sufletul părinților mei acolo. Plângeau și ei, a sărit tot satul, dar nu au putut salva mult. A stat ceva timp casa cu pereții arși, inițial discutam să o reparăm, dar nu prea aveai din ce, i-am rugat să o curețe de pe fața pământului, să nu o mai văd, vreau în mintea mea să-i păstrez identitatea. Cei mai frumoși ani din viața mea au fost acolo!

Visul meu este să-mi reconstruiesc casă, să mă mut la țară și să mă las de teatru. Trebuie să fii conștient să pleci la timp, să nu te ții de asta cu dinții până la adânci bătrâneți. Da, este teatrul meu, dar dacă eu nu mai sunt rentabil, de ce să stau aici? Important e să rămână pe mâini bune. Aș vrea să vină ziua, să-mi trăiesc viața și să mă bucur de libertate.

Sunt fericit, doar uneori! Atunci când știu că toți ai mei sunt sănătoși. Ce poate fi mai prețios decât să ne ținem împreună?

Regele a Murit.

Trăiască Regele!

Este cartea care mi-a pus viața pe pagini. Acolo e un complex de stări, amintiri și emoții.