Concept: Alina SCRIPNIC
Foto: Dragoș COJOCARU
Texte: Rodica CIORĂNICĂ
Reputaţia sa este ireproşabilă, iar el este considerat un stilist atât de mare, încât provoacă teamă. Teamă că e prea şicos pentru tine, prea pretenţios şi că la el merge doar frişca societăţii. De o mie de ori mi-am zis să nu pun etichete până nu cunosc omul. Pentru că, în realitate, Vasile, în ciuda aspectului uşor excentric, este un om simplu şi un interlocutor cu multă căldură şi multă cultură. Chiar dacă poartă numele celebrului preşedinte Gorbaciov, Vasily s-a născut la Ialoveni. Adică, e băiat de-al nostru.
Învățam deja de un an meseria de frizer, dar părinţilor le spuneam că fac medicină. Când a aflat, tata a făcut atac de panică, pentru că nu se aștepta... Şi mama la fel. Au fost şocaţi.
Nu am ajuns din întâmplare în acest domeniu. Cred cu toată fiinţa mea că a fost o chemare a sorții. Mă pregăteam să intru la Universitatea de Medicină, dar nu am trecut concursul și diriginta mea mi-a zis: „Nu ai vrea să mergi să înveți de frizer?” Mama era soră medicală, tata șofer la SoftTransAvto, muncea peste hotare. Şi eu... frizer. Părea o absurditate! Deși mă tundeam și pe atunci la frizeri buni, la care ajungeam doar cu programare, această perspectivă nu îmi surâdea deloc.
La şcoală împleteam părul fetelor în ziua de bal, desenam bine, regizam spectacole, eram solist în cor, eram foarte activ și puteam să nu-mi fac temele la matematică, dar să mă concentrez pe desen. Se vedea de la o poştă că sunt un om de artă. Dar pe atunci asta nu era prestigios. Nu că ar fi fost o rușine, dar întotdeauna părinții voiau să vadă că ai studii superioare.
Pentru ca mai apoi să vină la Vasiliy Gorbachyov asemenea oameni, elita societăţii! Niciodată nu am lucrat cu oameni simpli, din stradă. Aşa e ieşit.
Nu am regretat vreodată că am ales această meserie. Nicio secundă. În special când eram în armată, unde am exersat destul de mult. Acolo un frizer bun era ca aurul – tunzi soldați, ofițeri și chiar pe soțiile lor. Și înțelegeam că este o profesie respectată, în special în Moscova. Atunci am văzut alte faţete ale meseriei. Oamenii vin la tine ca la psiholog.
Numele meu este rezultatul muncii și talentului meu. Pe atunci nu conștientizam, mi se părea că ei și ele pur și simplu vin la un meșter în vogă și cu un nume de familie curios. Iar când îmi vedeam rezultatele, lucrările, faptul că oamenii îmi arată poze și-mi zic: „Vreau ca la ea.”, „Vreau cum a fost această mireasă”, înțelegeam că acest stil place și am început să-l dezvolt independent. Răsfoiam reviste, vizionam filme străine, analizam coafurile și le reinventam pentru cele mai pretenţioase cliente ale mele.
Oamenii mă cunosc foarte puţin. Ei nu au de unde să ştie frământările și suferințele mele. Ei nu cunosc detalii din culise, neînțelegerile pe care le-am avut cu anumiți angajatori când eram angajat. Am lucrat 10 ani pentru 25%. Apoi m-au supărat, am plecat și am decis să-mi deschid propria afacere. Cât se poate să tragi pentru cineva care nu te preţuieşte?
Aveam 40 de ani când am pornit pe cont propriu. Aveam deja un nume cunoscut și apreciat. Iar ceea ce vedeți în jurul meu, acest salon spaţios şi confortabil, a fost construit pe credite. Mulţi au încercat businessul ăsta. Dar, ca să reuşeşti, trebuie să fii de aici, din domeniu. Şi să fii aici. Cunosc oameni care pur şi simplu au investit, dar lor li se dă totul mult mai greu, ei zâmbesc, dar în culise știu eu cum le este, chiar dacă ei nu spun. Este complicat!
Să aduni în 1995, 1500 de oameni la un show, un spectacol la Palatul Național, unde cel mai scump bilet era 200 dolari, era o putere. Şi un mare talent. Am făcut acest show. Timp de două ore lumea nu s-a ridicat de pe scaune. Nu aveau cuvinte! Am vrut să arăt oamenilor că în afara faptului că stau lângă fotoliu, eu sunt om de artă, eu sunt personajul din spectacol. Azi nu aş mai putea face aşa ceva. Foarte multe s-au schimbat de atunci. Poate că sunt mai mulţi bani, dar mai puţine valori şi apreciere a valorilor.
Sunt şi lucruri ce mă bucură, evident, dar mă face fericit faptul că soția mea este vie și este alături de mine. A avut cancer, trei ani de zile am luptat pentru viaţa ei, au fost clipe în care am crezut că nu va mai fi... Eram gata să vând tot și am vândut, numai să o salvez. Dar s-au găsit oameni buni care mi-au întins mâna. Nu voi uita niciodată. Am salvat-o pe ea! La fel cum mă salvează ea pe mine. În fiecare zi.
Mariana a privit realist situațiile tot timpul. Cu aşa soţie este foarte ușor să mergi prin viață. Eu pot să vorbesc, ea să asculte, apoi să îmi zică: „Acum ascultă-mă pe mine!”. Şi îmi povesteşte ideea mea, dar un pic altfel. Și totul iese așa. Suntem deja de 26 de ani împreună.
Frica mea este să pierd acel licăr pe care-l am în suflet, acel motoraș care funcționează chiar și în pandemie, chiar și atunci când clienții nu sunt așa cum erau acum un an, sau acum 5 ani, când aveam programări pentru un an înainte. Clienții veneau la mine pentru servicii și imediat făceau următoarea programare, iar eu lucram fără weekend. Peste patru ani voi împlini 60, dar oricum această flacără interioară nu-mi dă pace şi mă menţine în top.
Da, sunt un om fericit. Absolut. Tot ce a fost rău în trecutul meu, consider azi că a fost o experienţă de viață care m-a adus în acest punct, în această zi în care pot spune că sunt fericit.
Ştiu că niciodată nu trebuie să mă întristez, pentru că în jurul meu mereu se vor găsi oameni buni. În aceşti aproape 40 de ani de carieră, am învăţat un lucru important: acela că spre succes te ghidează doar oamenii, oamenii și din nou oamenii. Că atunci când ai în jur oameni, ai şi succes. Şi că de unul singur nu poți nimic.
