Concept: Alina SCRIPNIC
Foto: Dragoș COJOCARU
Texte: Rodica CIORĂNICĂ
Povestea copilului neiubit până la capăt i-a oferit cea mai puternică motivaţie să reuşească. Priveşte înapoi spre saloanele pe care le-a construit, spre familia sa ghidată de valori tot mai rare azi, spre banii mulţi munciţi cu pieptenele în mână de dimineaţă până seară şi... îi dau lacrimile. Rănile copilăriei încă o dor, amintirile sunt încă atât de vii... Dacă le-ar putea uita undeva în trecut, ar fi cea mai fericită femeie...
Dacă m-ați întreba ce lucruri frumoase pot să-mi amintesc din copilăria mea, v-aş spune că nu pot să-mi amintesc nimic. Nu ţin minte vreo sărbătoare, o zi de naștere... nimic.
Recent am fost acasă şi i-am spus mamei că nu am primit nicio jucărie în copilăria mea. Iar seara, când trebuia deja să plec, mama m-a întrebat ce jucărie vreau, că mi-o cumpere acum. ... E prea târziu. Nu era vorba de păpuşi sau jocuri de copii, durerea mea era despre atitudine... Să ştiţi că o suferință de copil te urmărește toată viața.
M-am căsătorit la 17 ani. Nu pentru că vroiam să mă căsătoresc, dar pentru că vroiam să plec de acasă. Tata era o persoană cu statut, cunoscut în sat, dar consuma alcool, sursa violenţei şi cruzimii. Am dormit și în stradă, şi în podul vecinilor. E îngrozitor când viața unui copil de 10 ani e concentrată pe gândul zilnic să nu fie omorât, pe sentimentul de frică...
Am aflat când e ziua mea abia pe la 15 ani. Și asta pentru că eu am găsit actele. Eu nu știam că sunt Palaiciuc Maria și că m-am născut pe 30 aprilie. Ştiam că mă numesc Maia, născută pe 1 mai. De aceea și trăiesc cumva fără nume și fără zi de naștere.
Nu îmi amintesc să mi se sărbătorească vreodată ziua mea. Ţin minte doar aniversarea de 15 ani. Atunci am primit primele lalele și garoafe din viața mea, de la un băiat. Tata le-a aruncat, nu ţineam flori moarte în casă. Mi-era atât de jale încât am reuşit să adun câteva garoafe întregi şi le-am aranjat din nou în vază. A doua zi el le-a aruncat pe acoperiş, iar eu am luat o scară, am urcat și am găsit întregi doar două garoafe. Toată viața mă urmăresc aceste două flori... El s-a enervat şi mi-a luat scara pentru jumătate de zi, să nu pot coborî. Am rămas acolo până a venit mama.
De asta am acceptat imediat când viitorul meu soţ mi-a cerut mâna. Rochia o împrumutasem, buchetul miresei l-am cumpărat, iar pentru că nu aveam pantofi, am încălțat cizme. Țin minte când am mers să-mi fac coafură în Orhei, iar frizeriţa m-a trimis să învăţ, nu să mă mărit. Mi-era foarte rușine, mi se părea că sunt privită ca o fată depravată... Atât de mult aş vrea să mă uit acum în ochii acelei femei...
Am o poză salvată de la nunta mea – un copil-mireasă. Ea m-a tuns scurt și mi-a uscat părul. Atât. Nu am avut nicio coafură. Și probabil că atunci mi-am dat cuvântul că va veni o zi în care îmi voi face cea mai frumoasă coafură.
Soțul meu avea 24 de ani și nici el nu îşi sărbătorise vreodată ziua de naștere. Fusese orfan, mama decedase când el avea 5 ani. Eu i-am făcut prima sărbătoare. Am început viaţa singuri. Am cumpărat un divan, o pernă, o plapumă și... nimic mai mult. De aceea, pot spune cu mândrie că mi-am câştigat singură milionul meu și, cum se spune, m-am creat pe mine însămi.
Am început cu o frizerie, în 1996, țin minte și acum ziua de 15 septembrie. Vroiam să mă descopăr în această industrie ca și profesionist, astfel încât copiii mei să poată să se mândrească cu mine.
Declar și semnez sub fiecare cuvânt că este o muncă enormă, într-un moment uiți că ești mamă, soție, femeie, pentru că trebuie să muncești. Și e un astfel de entuziasm... când îți place ceea ce faci, când poți să faci oamenii fericiți și, plus la toate, ei îți plătesc. Nu-mi era deloc ușor, dar cumva totul s-a prins ca într-un lanț – campionate, premii, salonul care deja îmi era mic, alt salon mai mare, o echipă mai mare, rezultate mai mari.
Dar, într-un moment am pierdut tot ce construisem în 20 de ani. A luat totul foc. Acel salon era asemeni copilului meu, lucrarea mea – mă simțeam de parcă mi se dusese pământul de sub picioare, îmi era foarte greu să mă ridic din nou, or eu niciodată nu am cedat. M-am „ridicat” din nou prin modelarea părului. Şi am câștigat alţi bani din asta.
Această profesie nu întotdeauna era considerată cu greutate, era o meserie pentru cei care au învățat rău la școală. Era fals. Am învăţat bine la şcoală şi am fost lider în toate. Aş fi reuşit în orice alt domeniu. Dar frumusețea a învins și eu am ales să creez frumusețe modelând părul. Primesc o plăcere enormă de la asta, mă odihnesc, călătoresc în lumea mea interioară și, în aceste momente, probabil nu am nevoie de nimic altceva decât să ating, să pieptăn, să aranjez.
Îmi plac femeile fericite. Cel mai des ele îmi trec pragul pentru a se elibera de acele griji casnice, vin să comunice.
Mi-aș dori să las după mine numele la care am muncit toată viața, iar copiii mei să poată să ducă mai departe această misiune. Sper că aceasta va fi Alina, fiica mea.
Părinții mei nu au fost niciodată mândri de mine. Mama mi-a zis odată: „Tu doar învățai bine în școală, erai lider peste tot, ai fi putut fi un medic minunat, ai fi putut fi un minunat director al oricărei alte organizații, conducător pe viață... și ai ales o profesie care nu răsună.” Nu conta că aveam trei saloane, o echipă fantastică în jurul meu, conta doar faptul că nu făceam o muncă care „să răsune”. Iată că plâng...
Eu sunt acel copil care nu a avut parte niciodată de îmbrățișarea mamei şi port această durere cu mine toată viaţa. Mama nu a aflat niciodată de această suferinţă a mea...
Nu vreau să-l supăr pe Dumnezeu, îi sunt recunoscătoare pentru tot, primesc plăcere de la tot ce mă înconjoară, dar să spun că sunt fericită, nu știu dacă pot... Ştiu ce înseamnă munca, rezultatul sclipitor, succesul care îmbată, dar nu am învăţat niciodată să mă iubesc pe mine. Pentru că nu am fost un copil iubit.