Foto: Cristina Fiofil
MUAH: Oxana Badan
Decor: Monica Bunea
„Aparent, nu ar trebui să fie greu. Pentru nici una dintre femeile acestui pământ nu ar trebui să fie greu în a avea pe cineva alături. Dar, dincolo de aparențe, trăiesc realitatea, experiența și pretențiile. Cu cele din urmă, chiar ne este cel mai greu să concurăm…”
„Cunoaște cupluri și căsnicii în care partenerii se mint reciproc. Așa că, ea așteaptă. Așteaptă de frică, din neputință, din neacceptarea de a deveni ca ei…”
„Uneori femeile gândesc prea mult, se tem prea mult, se roagă prea mult, calculează posibilități și planuri de viitor…”
„În primele zile de după despărțire, femeile se fac lacrimi. Lacrimi de iubire. Se fac doruri. Doruri de catifea, iar, în cer, Dumnezeu șterge lacrimi, întinde mâini, binecuvântează și trimite putere…”
…deseori fac trimitere la pasaje din cărțile mele, pentru că anume ele, acele cărți și acele rânduri – fac trimitere la realitatea, realitatea dinaintea lui.
După ce viața te încarcă punându-ți pe umăr, prematur – maturitatea, devii… mai tare. Mai tare, pe naiba. Asta e doar o teorie pe care ne place să o prezentăm lumii, prietenilor, mătușilor care așteaptă să te măriți. Devii doar mai puțin proastă, mult mai sensibilă și, ca să ascunzi asta, te auzi repetând mereu aceleași idei îmbrăcate doar cu alte cuvinte, ca cele la care am făcut referire. Realitatea este că ai da orice să atingi din nou fericirea pe care ți-o poate oferi acest sentiment răsunător – iubirea.
O utopie. Cât de frumos aranjat stă cuvântul ăsta în dicționar. Și câte sinonime are. Fantezie. Iluzie. Închipuire. Irealitate. Da, exact așa ți se pare viitorul.
Luc a apărut în viața mea exact atunci când oscilam între ceea ce voiam să arăt și ceea ce aș fi vrut să simt, să împart. Între plimbatul unei umbre pe Pămant și femeia care își dorea să vibreze.
În prima lună, m-a învățat cum stă treaba cu fericirea, iar în următoarele mi-a demonstrat că ea poate fi permanentă, constantă și din ce în ce mai intensă. În a doua lună m-a dus în țara lui și mi-a arătat unde a crescut. Eram mândră de câte lucruri minunate a realizat încă de foarte tânăr. În a treia lună m-a dus în Thailanda și mi-a spus: „hai să alegem un inel”. L-am ales împreună și am știut că aceasta e încă o invitație la fericire. În a patra lună, l-am dus eu la mine acasă. I-a plăcut Moldova, prăjiturile mamei, vinurile bune și căldura oamenilor de acolo. Ca și mie, și lui îi place simplitatea. Apoi, în fiecare moment, m-a învățat să fac din nimic un dolce far niente. Împărțim apusuri de soare și pahare de vin pe plaje pustii, în unele dimineți îmi aduce cafea în pat, noaptea îmi încălzește tălpile și-mi învelește umerii goi, luându-mi astfel, toate grijile, fricile și slăbiciunile. Alegem destinații, camere de hotel și fugim târându-ne bagajele prin aeroport ca doi „cei mai fericiți copii din lume”. Ne emoționăm ambii când auzim naiul lui Zamfir și râdem când alegem aceeași melodie a lui Pupo, pe care o punem pe repeat. Eu citesc Coelho, Garcia și Stănescu, el – Sinclair, politică și istorie, dar ne unește sărutul de după câteva minute și te iubesc-ul pronunțat într-o română sau engleză stâlcită, după caz. Împărtășim același sentiment de déjà vu, déjà connu… Râde când nu îmi asortez bine rochia cu pantofii și mă dojenește când nu folosesc cuțitul cu atenție. Îmi predă zilnic lecții de atitudine și supraviețuire, vrând să mă învețe că sensibilă nu îl are ca sinonim pe slabă, iar puternică nu trebuie să se asocieze cu singurătatea. Acest coup de foudre ne-a salvat.
Azi, în același dicționar al vieții am dat din întâmplare peste un termen care descrie o stare de fericire deplină. Beatitudine. Și câte sinonime are. Dar ele sunt cele pe care trebuie să le trăiești – ca să le poți înțelege esența.
