Photo & Retouch by Viktoria Viprada
ROZA VÂNTURILOR | ADIEREA ZEFIR[Ă]
AZI DESPRE...SOACRE
M-a țintit cu privirea, tremurând de enervare și frământându-și mâinile... a stins în scrumieră țigara arsă pe jumătate de parcă ar strivi-o... (apropo, chiar nu m-a deranjat niciodată că fumează, nici că poartă păr scurt sau că și-a tatuat pe deget o replică din filmul pe care-l urăște, ca semn straniu de protest... nu i-am pus etichete, deși eu sunt dna profesoară de limbă română, cu studii în URSS și educație într-un regim conservator). Voia să mă înjure, sunt sigură, dar a luat aer în piept și a spus doar... „Ești o...(pauză) doamnă care crede că știe tot! Doar crede.” A ieșit cuminte din cameră, deși în gândul ei cred că a izbit ușa.
Mi se păruse că e o stare de moment, ca reacție la lista mea de sfaturi pentru o bună atmosferă în căsnicie și gospodărie pe care, credeți-mă, o gândisem bine vreo săptămână în tot timpul meu liber, așa ca să fie cât mai amabilă și să o strecor între supă și felul doi. Știam că ea devenise de porțelan – ușor de fisurat. Dar nu a fost doar pe moment. Spre seară am sunat-o și nu mi-a răspuns. Apoi n-am mai auzit de ei deja de două luni. Și că nu aud de ea parcă e ok, dar Sandu, Sandu al meu nu mă mai sună. Nu mai vine.
De ce m-am implicat? Că nici nu mi-am pus întrebarea dacă e potrivit sau nu să mă implic. Doar nu m-am dus la ei să le arăt ce și cum să facă, ci mi-am exprimat o părere de mamă. Or... pentru fete mama e toată viața și prietenă, și psiholog, și 30 de minute de discuție la telefon pe zi, iar băieții trebuiesc lăsați în pace după 18 sau 20 de ani, or trecuți la abonament econom – cu marja de 1 min o dată la câteva zile, ca să vezi că e bine.
Dacă scriam acest text imediat după criza de furie a nurorii mele, cred că începea astfel: „O necoaptă. Ce să zic. Mi-am dat seama de asta din ziua în care Sandu a adus-o acasă. Iată și confirmarea. Sunt toate femeile de azi ca de pe conveier, cu trusa de machiaje și portofelul soțului în mână. Și nici nu vor să audă nimic din ce le spui, nu mai zic să facă.” Dar îl scriu la două luni distanță, cu multe întrebări și după multe analize. Știți, dacă era necoaptă, nu avea cum să-l convingă să se rupă de mamă pentru atât de mult timp și să-l aibă doar pentru ea, lipsindu-mă de vizitele duminicale și de apelurile o dată la câteva zile.
Ea știe ce vrea și cumva asta îi confirmă chiar și capacitatea strategică, deșteptăciunea.
Intră în viața feciorului tău femeia și trebuie să îmbraci mănuși albe, că de, o superi la tot pasul. De-ai lua apă în gură pentru n-șpe ani ai fi cea mai bună. Ai grijă să nu exagerezi... și dacă spui prea mult ești o femeie în istericale, care-și mămoșește copilul. Și orice nu ai spune, ea te privește cumva din altă lume și-ți zice că ai rămas în evoluție. Ele, nurorile spun că suntem „poame acre”. O-i fi eu poamă acră, dar doar atât timp cât ea nu e de pus la icoană.
Și-o să ajungă și ea o acritură asemeni mie, dacă va avea fecior și noră ca ea. Sau pur și simplu va fi acritură, sinonim cu soacră. Că așa e legea, greu primesc femeile alte femei care prind inima feciorilor lor. Sau... și asta e o variabilă de la o soacră la alta. Eu m-am privit în oglindă, mi-am analizat gândurile și comportamentul, dar și viața întreagă și mi-am zis că toate soacrele-s chiar la fel. Și nu am ce să fac.
Soacra mea are 86 de ani. Eu am rămas pentru ea o necoaptă. Cea care nu știe că borșul ei roșu e mai bun decât al meu, pentru că în el a adăugat ingrediente secrete. Și-o să-mi întoarcă toate cănile din casă cu gura în jos pentru că așa îi vine ei. Și-o să mă mustre că nu am pus frunzar la poartă în Duminica Mare.