Text: Rodica Ciorănică
Fotografii: Victoria Wonka
Stilist: Loredana Anton
Hair: Veaceslav Munteanu, SPA by BERD’S
Make-up: Irina Urumoglo
Locație: Grădina Botanică Națională (Institut) „Alexandru Ciubotaru”
AUTOPORTRET
Cred că sunt carismatică. Starea mea actuală de spirit este bună! Îl iubesc pe Eminescu, cred că putem fi fericiți în Moldova, în muzică nu m-a emoționat nimeni mai mult decât Doga, mama mea Ecaterina este eroina mea, regret că nu pot cânta, regret că nu am ajuns actriță, am făcut economie și jurnalism, un curs de financial writing news la Reuters, alt curs de PR și comunicare la Bucureşti, nu aș putea trăi fără cartofi și fără avocado, îmi place apa, am citit undeva că 40 de mililitri de vin fac foarte bine. Așa spun medicii. Cred că o să-i ascult pentru că o să vreau să mor foarte târziu, când voi fi foarte bătrână (râde).
Dacă ținem cont de ultima provocare din viața ei, Rodica ar fi trebuit să aleagă pentru acest shooting un look de Iron Lady, să-și pună niște ochelari pe nas, de stil, dar impunători. Să știe lumea cine-i șefa! Rodica sfidează însă dress codul și, așa cum lucrurile se întâmplă în secolul 21, preferă să rămână femeia puternică și sexi (poate prea sexi), care poate seduce pe oricine cu inteligență, avântându-se într-o luptă deloc ușoară, așa cum sunt toate luptele de pe câmpurile minate ale politicii. Senzuală, ispititoare, deșteaptă și extrem de determinată. Ladies and gentlemen, meet Rodica Rusu!
O zi… cu mine
Azi am ieșit de la birou la opt seara. Soțul meu și fiul nostru de 3 ani și jumătate mă așteptau acasă. S-ar părea că ar trebui să fie invers. Să fiu eu cea care aștept cu masa întinsă. Dar sunt la acea etapă a carierei mele în care este nevoie de mine într-o echipă care începe o construcție importantă. Și să știi că sunt extrem de recunoscătoare că familia mea mă sprijină și... mă înțelege. Mii de femei ar vrea să aibă asta și... nu au. Deci, sunt o femeie fericită!
În general, sunt omul cu două stări. Există Rodica foarte bună și Rodica extrem de rea. Cam așa e această perioadă din viața mea. Încerc câteodată să găsesc mijlocul și, probabil din obsesia și pedantismul de a fi bună în toate, uneori obosesc. Dar am norocul să dau peste oameni care mă iartă. Bine, și eu știu că n-o să-mi cadă coroana dacă îmi cer scuze sau îmi recunosc vina. Cred că pot să mă laud cu această calitate.
Urăsc ipocrizia. Pot justifica cumva oameni care mint, mă gândesc că fug de adevăr pentru că nu au curaj să spună lucrurilor pe nume sau că ne protejează de el. Dar uite falsitatea nu trebuie confundată cu educația și bunele maniere.
O prietenă mi-a zis cândva o frază: „Ai nevoie de prieteni nu doar în perioadele grele, dar și atunci când vrei ca ei să se bucure de succesele tale.” Și mie mi s-a părut treaba asta așa de adevărată! Cred că am câțiva oameni alături care simt anume așa.
Am învățat să îmi ascund defectele. Sau, mai bine zis, am învățat cum să fac din ele atuuri. Eu spun că obsesia pentru perfecțiune ne face mai buni în profesie sau ca aspect fizic, dar cred că până la urmă defectele sunt cele care ne fac deosebiți.
Femei şi bărbaţi
Femeile puternice sunt femei periculoase și bărbații se tem de femeile puternice. Ele pot submina cu ușurință autoritatea și superioritatea lor.
Îmi place bărbatul generos. Și nu doar în plan financiar. Generos cu timpul, cu atenția, dar și cu banii lui, bineînțeles. El să fie genul de bărbat care vrea să cheltuie totul pentru mine, iar eu să nu îi permit niciodată să o facă. Sunt o Fecioară foarte calculată. Și, apropo, cred că l-am întâlnit deja!
Nu cred că există relație de cuplu perfectă, nicăieri. Ea poate să pară dintr-o parte perfectă, pentru că noi suntem oameni educați și nu ne spălăm rufele în public. Dar mi se pare că un bărbat rămâne mult mult timp îndrăgostit de o femeie atunci când aceasta nu îi aparține în totalitate.
Bărbatul nu trebuie să fie sătul de tine. Când femeia e prea multă în pat, la bucătărie, în telefonul lui, totul devine too much. Trebuie să îi dai răgaz să i se facă dor, trebuie să-i dai pauze de tine. Trebuie să poți asta și probabil atunci o să-ți dea și el ție pauze de dânsul, relația are șanse să dureze.
Eu cred că pot ierta orice, dar nu știu dacă pot uita orice. Accept că cineva poate greși, dar nu am să uit asta niciodată și am să fiu mult mai precaută, nu o să mai am atât de multă încredere.
Am o regulă – atunci când ierți un om, înainte să-l ierți îi spui tot ce ai de spus. Și nu mai revii niciodată la asta, și nu mai scoți ochii când se ivește ocazia. Asta ar fi ceea ce numesc eu o femeie înțeleaptă. Deciziile pe care le respecți sau nu, vorbesc despre tine ca om.
Amintiri din copilărie
Am avut o copilărie fericită. Am venit pe lume ultima, după fratele și sora mea. Părinții noștri au fost și sunt oameni muncitori și m-am întrebat mereu cum de au reușit și să muncească, și grijă să aibă de noi, și dragoste să ne ofere din plin.
M-am născut cumva cu Jeanne d’Arc în mine, fratele mă punea să mai fac lucruri prin casă și eu îi spuneam că el nu are împuternicirea, că încalcă drepturile copilului... El se prăpădea de râs și avea grijă să mă informeze că atât timp cât el acasă e cel mai mare, drepturile le scrie el. Iar eu trebuie să fac ce spune. El era cel care împărțea sarcinile, iar noi, fetele, eram executorii. Dar am crescut în iubire cu toții.
Tatăl meu avea un stil aparte în a mă motiva să învăț. Cât am făcut ASE-ul, mă plângeam mereu că trebuie să știu statistici și formule complicate de care știam că nu voi avea nevoie niciodată. Dar tata îmi spunea așa: „Dacă ești frumoasă, ești oleacă mai proastă, în schimb tu ești oleacă mai deșteaptă și poate nu atât de frumoasă precum ai vrea.” În timp am înțeles că frumoase putem fi oricând și că frumusețea e o stare care se naște din felul în care te vezi și din ceea ce ești tu.
Sensul vieţii mele
Mark este cadoul lui Dumnezeu pentru mine. E adevărat când se spune că ei, copiii, își aleg părinții. Mark are o înțelepciune incredibilă pentru vârstă lui de 3 ani și jumătate. E genul de copil care mănâncă doar o bomboană dacă eu i-am zis că celelalte două de pe masă îi fac rău la burtică. N-o să se atingă niciodată de ele, oricât de mult nu și le-ar dori. Secretul nostru probabil e în comunicare, noi vorbim foarte mult, iar lipsa de comunicare e greșeala pe care au admis-o părinții în educația noastră. Sau pentru că erau prea ocupați, sau pentru că își spuneau că suntem prea mici ca să înțelegem.
Copilul meu m-a schimbat mult. Niciodată nu poți să înțelegi ce înseamnă iubirea asta necondiționată până nu ai un copil. Am mers la yoga până în ultima zi de sarcină, am dormit la amiază în perioada sarcinii și am ascultat muzică clasică. Acum Mark e îndrăgostit de muzică și instrumente muzicale. Avem acasă pian, tobe, fluier, chitară, acordeon, recent își dorea chiar și trompetă. Mark m-a învațat să mă bucur de viață. Știi, fericirea în lucruri mărunte o înveți de la copii. E o utopie să cauți fericirea absolută, ea nu există. Niciodată în viață nu m-am gândit că cea mai frumoasă dimineață e când te trezește copilul tău și îți spune cu candoare superlativă: „Mami, hai să ne pupăm!”
Meryl Streep, actriţa pe care o ador, povestea într-un interviu cum odată a revenit acasă după filmări, obosită, iar copilul i-a cerut să-i facă o tartă. Ea i-a spus că e epuizată, l-a întrebat dacă știe că mama lui e Meryl Streep, că are premii Oscar, că o adoră milioane de oameni, iar copilul îi spune că lui îi este foame și că nu îl interesează cine este ea după pragul casei. Evident, Meryl a făcut tarta. Uite așa situații mă readuc și pe mine cu picioarele pe pământ. Probabil fiecare om trebuie să-și găsească ancora, oricât de sus nu ar zbura peste zi. Ancora mea e familia mea.
Din televizor în politică
După ce am absolvit facultatea, m-am lansat într-o mică afacere, un salon de mariaj. Am avut nenorocul crizei din 2008 care mi-a arătat că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Eu investisem mulți bani în rochii care erau foarte scumpe, iar oamenii pierduseră capacitatea de plată. A crescut brusc și chiria. Toate studiile mele în economie nu m-au mai ajutat cu nimic.
Și aici a apărut televiziunea. Se forma echipa pentru o televiziune de știri. Nu aveam habar cum se scrie o știre și cu ce se mănâncă jurnalismul, dar am mers la un interviu pentru postul de redactor de știri economice, eu fiind absolventa Facultății de Economie. Când George, cel care făcea castingul, a văzut că știu ce e produsul intern brut și ce înseamnă inflație, debit-credit, mi-a explicat că rămâne doar să învăț cum aduc această informație mătușei Mărioara, în limba ei. Am lucrat foarte puțin ca reporter, ca după să mi se propună să apar pe sticlă. Iar prima mea ieșire în direct, o rubrică financiară în cadrul buletinului de știri, a fost dezastruoasă! (râde)
Era o rubricuță de 3-4 minute. Imaginează-ţi – start filmare, știi că ești în direct, te vede o țară întreagă și brusc... te blochezi, te bâlbâi, pierzi controlul emoţiilor care sunt peste tot. Nu am să uit niciodată cum am ieșit din emisie și George mi-a spus că a fost un dezastru prestația mea și că am o lună la dispoziție că să demonstrez că pot fi bună. Altfel, nu o să mai am treabă cu televiziunea niciodată. Am arătat că pot! A urmat MBC și emisiunea mea de autor „Mama Mia”, pe care o realizez și astăzi. Am muncit la Hit Fm, Radio Ala și Radio Stil, am fost și director de programe, am citit știri, am învățat să fac publicitate, cum se citește o publicitate și alte texte. Asta înseamnă să primești o șansă la momentul în care ai nevoie de ea.
În ultimii trei ani am devenit mai activă pe Instagram, mai ales că am lansat şi blogul meu rodicarusu.com. Iniţial Instagramul era o platformă de promovare a articolelor de pe blog. Nu mi-am propus să fiu populară, dar uite că am ajuns la 40 mii de followers. Nu am gândit niciodată asta ca o afacere, nici acum nu o văd aşa. Dar e adevărat, e un instrument care îţi oferă câștiguri. Sunt selectivă, promovez doar ceea în ce cred, folosesc şi pot cu siguranţă să recomand apropiaţilor.
Revenind la parcursul meu profesional – într-o zi, după tot succesul din TV și rețele, am decis „să mă bag în gura lupului”, adică să mă aventurez în politică. În familia mea mereu s-a vorbit despre politică, am fost genul de copil care a știut toți președinții pe nume, toți prim-miniștrii, am urmărit politica internațională, politica locală, deși mereu am preferat să fiu pe partea privitorului. Când mi s-a spus că pot trece de la observatori la cei care fac politică, am zâmbit ironic. Eu și politica! Apoi am înțeles, această invitație a fost o dovadă de apreciere pentru ce sunt astăzi și că trebuie să accept provocarea.
Am discutat acasă ideea de a candida pentru diaspora din SUA, am vorbit și cu soțul meu, am discutat cu mama și tata. Fratele meu mi-a arătat și fațeta cealaltă a poveștii, că trebuie să înțeleg că asupra mea o să cadă acum și foarte multe pietre care, logic, nu ar trebui să vină peste mine. Dar asta era inevitabil. Recunosc că am simțit pietrele în campanie și cred că, indiferent din partea cărui partid aș fi venit, le-aș fi primit oricum. Și da, nu a fost chiar atât de groaznic precum aș fi crezut.
Oricum, cred că am plâns de două sau de trei ori. Eram singură în campania electorală în America, omul-orchestră, eu la percuție, eu la chitară, eu și solistă. În general, sunt foarte puternică și nu-mi place să mă compătimească cineva, urăsc treaba asta.
Am avut câțiva prieteni acolo, care m-au ajutat, dar m-au ajutat si oamenii absolut străini, asta m-a impresionat. Mă chemau în casele lor, m-au pus la masă, și-au chemat și prietenii, oameni care poate că nu m-au votat, dar care pur și simplu au vrut să mă asculte pentru că le-a plăcut felul în care gândesc, în care comunic. Toate au un început.
Normal că am ieșit dezamăgită din povestea asta, dar eu am fost realistă, mi-am măsurat șansele de câștig și mi-am dat seama că am avut puțin timp ca să mă cunoască oamenii și să aibă încredere în mine. Din orice luptă trebuie să știi să ieși cu demnitate, pentru că războiul nu se câștigă din prima.
Mai nou, sunt Președinta Organizației de Tineret a Partidului Șor. Da, asta e ultima noutate din viața mea. Inițial, mi-a fost frică, eram sceptică când am acceptat să mă ocup de organizația de tineret, dar când am văzut luminițele din ochii a zeci de tineri pe care i-am cunoscut chiar în prima zi, am găsit motivația. Am realizat că în țara noastră nu e totul pierdut!
Avem proiecte pentru mai multe categorii de tineri, și pentru cei de 18 ani, dar și pentru cei de 35. De multe ori prefer să-i dau o șansă unui om foarte entuziasmat și talentat și nu caut neapărat unul cu un CV impresionant.
Aș vrea să trăiesc în Moldova, chiar dacă m-aș regăși și m-aș adapta foarte bine și în SUA, și în România, și în Italia sau Marea Britanie. Din toată inima vreau să fiu fericită acasă. Moldova poate fi țara visurilor. Și schimbarea vine de la fiecare din noi.
Dacă stau să mă uit la mine cum sunt acum, îmi place ce văd. Au fost câteva lecții mai dure, dar, așa cum spune fratele meu, cel care pierde are o experiență pe care nu o are niciodată cel care câștigă. Și e foarte important să știi să scoți lecția din fiecare experiență. Deși înțelepții spun că trebuie să învățăm din greșelile altora, ale tale totuși sunt mai educative.
Încerc să mă uit puțin mai departe, să îmi dau seama unde aș fi peste cinci ani. Sigur în politică, poate de două ori mamă.
Dacă mă văd în viitor femeie președinte? Da, de ce nu? Chiar da!
Fericire
Cred că acum cinci ani aş fi vorbit altfel despre fericire. Acum înțeleg că fericirea materială e mai degrabă un confort, iar adevărata fericire e totuși o stare de spirit. Ador să petrec timpul cu Mark, ador discuțiile cu oamenii dragi, cu familia, prietenii, timpul petrecut cu ei, călătoriile, chiar și escapadele scurte în care vezi alți oameni, alte fețe, guști ceva nou, până și un pahar cu vin sau un tiramisu savurat în altă parte îți oferă un moment de fericire irepetabil.
Apropo, ultimul Crăciun familia mea l-a petrecut la Roma, fără mine. Eram implicată în Campania desfășurată de Aeroportul Internațional Chișinău, în care am încercat să aducem acasă familii care nu îşi puteau permite acest lux. Mulți dintre părinți nu îşi văzuseră de mult timp copiii. O situație chiar m-a lăsat cu ohii în lacrimi. După doi ani de depărtare, am adus acasă o familie din Șoldănești, soţii nu aveau bani să cumpere bilete, iar ea nici măcar nu călătorise vreodată cu avionul. Le-am adus fetițele la Aeroport și le-am oferit o excursie la brad. Lacrimile de fericire ale soțului și copiilor au compensat toată tristețea mea că nu pot fi cu soțul și copilul meu. În schimb, i-am făcut pe ei fericiți. Când toată lumea a plecat, femeia s-a apropiat de mine, a deschis valiza și mi-a dăruit un vin și un cozonac italian. Femeia care nu avea bani nici de bilete! Îţi dai seama cât a valorat acest gest pentru mine? Mi-am dat seama atunci că multe mofturi de-ale mele, de femeie de oraș, sunt foaie verde lobodă, când vezi cum trăiesc alți oameni. Şi poate asta a fost și o motivație în plus să mă implic în politică.
Știi ce mi-a spus o vânzătoare din Orhei? „Mie nu-mi pasă ce vorbește lumea, eu de 25 de ani vin în galoși la lucru, iar de trei ani merg în pantofi cu toc, a dat Dumnezeu să vin și eu la 50 de ani în pantofi la muncă. Oamenii au nevoie de lucruri elementare și ele pot fi făcute. Dacă vrem. Iar femeile care ajung în poltică vor fi mai sensibile la aceste simple nevoi omenești.
E suficient ca femeile să-și dorească să fie unde vor. Și nu au de ce să dea vina pe bărbați, că bărbații nu le permit. Eu nu fac diferență de sexe, mai ales în politică. Urăsc fraza – dacă ești femeie, îți dau crezare. Îmi place cum spune soțul meu: în Cosmos ați zburat, pantaloni purtați, șoferi sunteți, drept de vot aveți, cu părul scrut umblați, femei iubiți… ce mai vreți? Sunteți ca noi!