Pictură de Robert Ixari
ROZA VÂNTURILOR | ADIEREA MISTRAL[Ă]
AZI DESPRE LIBERTATE
L-am dat la o parte pe Osho, după ce devenisem obsedată de ideea că e bine să fac ceea ce i-ar șoca de-a dreptul pe alții. Așa, să îi lase muți pentru cinci minute. Să nu aibă replici. Apartamentul în care stau e rece. Tastatura cu butoane șterse, încerc să ghicesc din memorie literele, ca să reușesc să scap. De munca de azi. Acest azi durează mai mult decât un film pentru adulți, la care apelez. Uneori, când mă dezbrac de iluzia că sunt liberă, mă întreb la ce m-ar ajuta remușcările conștiinței? Sub plapumă, doar eu știu ce fac. Încep să prind acel iaka-ti-ia, despre care filosoful meu a scris special pentru mine în Cartea despre sex.
M-a găsit pe un site. Rău famat. Avea poze false. Scria cu greșeli. Am simțit din prima replică: nu e aici, e undeva într-o lume care respiră altfel. Cu aerul evadării, cu acea amintire despre basmul libertății. E la închisoare. Și am ghicit. Înalt, slab, cu minte ageră, despot, bolnav de dualitate. Făceam dragoste virtuală. El mă privea. Cică, aceste habitudini sunt condamnate după gratii. Dar îmi plăcea că mă privește. Simțeam atunci că îl domin. Prin dorința lui amanetată în Codul Penal. Fără să îmi dau seama că, de fapt, deveneam prizoniera acelor priviri excitate.
I-am fost fidelă luni de zile, fără să îl fi văzut face-to-face. Sclava lui. Încercam să îmi spun că, pentru mine, libertatea înseamnă să decid a cui roabă sunt. Am ajuns să port verighetă. Să trec peste ușile cu zăbrele, să ajung în acel pat conjugal, încuiat în penitenciarul în care își ispășea pedeapsa. Într-un bloc special, apoape ca un hotel de o stea. Pe hol – cupluri de diferite dimensiuni și articole. Și bărbați frumoși. Și femei disperate. Triste.
Eu – exaltată că fac ceea ce au făcut atât de puține! Dragoste la închisoare. Neîntrerupt. Trei zile și trei nopți, cu pauze de țigări și cafea naturală. Break-uri în care nu se întâmpla nimic, decât fum și aroma feromonilor.
La întrevederile de scurtă durată, ne contopeam în WC-ul închisorii. Jalnic? De ce? Că e WC sau pentru că e al pușcăriei? De altfel, „sesiunile” dintre cupluri nu se mai terminau și acel ungher, cu o lampă sucită aiurea pe podul cu varul căzut, devenea, aproape zilnic, cel mai preferat „pat”. La ultima întâlnire, s-a simțit liber. M-a tratat ca pe o târfă. Asta voiam. Așa mă simțeam. Așa mă credea el. După ce i-am povestit mai multe aventuri amoroase, pe care nici Iadul nu le-ar accepta. Dar ce fel de târfă? Una care renunțase la libertate și a înțeles că fiecare dintre noi are propria închisoare. E locul în care avem senzația că nu pătrunde nimeni, fără acordul nostru. La naiba cu iluzia! Pentru că te descoperi și îți dai seama că fugi de tine. Accepți să fii strangulată, într-o criză de gelozie, cazi la podelele nevopsite de ani, plângi, vrei să evadezi, nu poți, îți ceri iertare pentru niciun păcat, măsori zidul, faci strategii și le tatuezi pe creier. Să fugiți împreună. Să nu îl mai lași aici.
I-am aruncat verigheta. Am pierdut sarcina. Am revenit la propria-mi libertate. La singura mea libertate – propria-mi închisoare.