Eu sunt VERONICA

Am o diplomă roșie a Colegiului Agricol din Tiraspol. Nu am lucrat nicio zi în domeniu. Pur şi simplu, după clasa a noua am vrut să fug de acasă. Erau anii 90’ nu prea am avut de ales. Așa că am plecat la colegiu cu cele mai bune prietene. Am absolvit doar eu. Puteam să încerc la medicină, dar mi-a fost frică...

Sunt timidă. Nu ştiu de ce... Sunt simplă de tot. Și în copilăria mea din Transnistria, Tâbulăuca de pe malul Nistrului, eram la fel. Așa mi-e firea.

La 18 ani m-am căsătorit, iar la 19 am născut primul copil. De atunci, soțul meu, Nicolae, îmi este cel mai bun prieten. De 25 de ani suntem de nedezlipit. Zi de zi, noapte de noapte. Suntem mereu împreună.

Sigur că nu e ușor. Nu prea avem cum să ne oferim spațiu. Suntem în doi la lucru și acasă. De 14 ani facem reparații în apartamente, în Moscova. Am plecat ca să putem asigura o situație bună copiilor, le-am cumpărat apartamente, am pus un ban deoparte. Munca nu e ușoară, dar măcar suntem alături, la bine și la greu.

Viața mi-a oferit numai bucurii, nu am de ce să mă plâng. Dar mi-a luat părinții, pe amândoi, prea devreme...

Bărbatul meu zice că sunt cel mai bun om din lume. Că am o inimă bună. Dar dacă mă supăr, pot să muțesc pe două zile.

Își mai iese și el uneori din fire, dar am învățat să tac când trebuie și să îl înțeleg. Altfel nu am fi rămas timp de 25 de ani împreună.

Dar departe de casă e... departe de casă, ca printre străini. Pandemia ne-a readus înapoi. Am găsit de lucru și la Chișinău. Chiar dacă se plătește mai prost, aici și pereții țin cu noi, vorba ceea...

Soțul meu râde și zice că mie mi-i cel mai bine la Sharm el Sheikh. În februarie ne-am oferit prima vacanță din viața noastră. Rudele ne-au convins că a trăi nu înseamnă doar muncă. Am fost atât de fericiți în acea săptămână petrecută în Egipt, încât acum îmi pare rău că am lăsat viața să treacă pe lângă noi. După vacanță, am făcut acest proiect pentru RED. Am tremurat câteva zile de emoție și frică. Am vrut să bat în retragere până în ultimul moment, dar am avut sprijinul soțului, care m-a încurajat să fac aceste poze. Viața e una și păcat ar fi să nu fim mai curajoși.