Photo & Retouch by Kalisa Marcenco
ROZA VÂNTURILOR
Idilic totul. Atât de idilic cât poate fi într-o lume care învaţă să trăiască şi să se descurce în pandemie.
Sunt primele zile de izolare. În farmacii măştile se vând numărate pe degete, câte cinci de căciulă. Dezinfectanţi nu se găsesc. Sun o prietenă cu multe farmacii şi îmi spune la care să merg ca să rezolv întrebarea. Mi se dau de sub tejghea ceva mai multe măşti decât cinci şi trei recipiente cu dezinfectant. Unul pentru maşina lui, altul pentru mașina mea, al treilea pentru casa noastră. Îi place grija mea. E o demonstraţie adevărată de iubire.
El în schimb a umplut frigiderul cu mâncăruri scumpe, ce mai avem de făcut decât să mâncăm bine dacă tot stăm acasă? Privim zilnic Euronews-ul, aceleaşi ştiri de 20 de ori pe zi şi simt că mintea mea o ia razna. Curând, dacă nu murim, precis n-o să avem ce mânca. S-ar putea să aflăm pe propria piele cum e foametea. Sper să nu fie chiar ca în 46. Blin.
Reuşesc să îl panichez şi pe el. Îl sună pe cumătru din Hânceşti. Acela are un depozit cu produse alimentare. Tre să umplem debaraua şi beciul cu cartofi, ceapă, hrișcă, macaroane, făină de grâu, faină de porumb, zahăr (chiar dacă acum nu consumăm, cine ştie că n-o să vrem când vine foametea?), sare, ton, morcov, apă, vin, detergenți, absorbante. Da, şi hârtie igienică, cum să nu? Cumătru ne linişteşte. „Moldova are rezerve pentru cel putin şase luni înainte, asta dacă din acest moment nu ar mai intra nimic în ţară.” Rămâne să aşteptăm să vedem ce se întâmplă peste o săptămână. Şi apoi o să dăm o fugă la Hânceşti. Dacă ceva.
Abia începem să stăm împreună. Privim împreună filmele lui. Gătim pastele lui preferate şi mă convinge că nu o să mă îngraş. Deloc. Facem şi dragoste, dar nu e relevant să povestesc acum detalii. Tot normal. Nu ne plictisim. Învăţăm să ne cunoaştem mai bine copiii.
Vrem să ieşim undeva, dar alegem să ne plimbăm pănă la Aeroport şi înapoi, via Mc Donalds Drive. Bine ca e primăvară şi avem curte. Semănăm iarbă. O aşteptăm în fiecare zi să iasă, apoi o tundem, apoi aşteptăm să înfrăţească şi o tundem iar. Cumpărăm hortenzii. Înainte ştiam doar de Hortenyia Papadat-Bengescu, acum am aflat cum arată hortenziile. Minuni pe roz şi violet.
Nici nu avem timp de tăceri. Nici nu avem timp să ne plictisim. Trăim o normalitate la care ajung cuplurile după mulţi ani de nervi şi chin de a se face compatibili. Suntem prea maturi pentru introuri cu pasiuni trăsnite de pereţi. Învăţ să trăiesc normalitatea. Îmi place. Nu pot să cred!