Photo & Retouch by Kalisa Marcenco
ROZA VÂNTURILOR
Sunt cel mai egoist om ever. Nu-mi plac oamenii. Nu mă interesează mașina de spălat din viața lor ce le răstrăclătește rufele acțiunii lor. Dă-mi o pace că îți dau 1000. Asta nu înseamnă că nu ofer ajutor când pot să-l ofer, că nu mă interesează necazul lor. Am acolo un ceva numit suflet. Așa că, lipsa interacțiunii cu creația supremă a Divinităţii, numită om, nu m-a afectat până la lacrimi. Da, okey, mi-au lipsit evenimentele, șansa de a călători, ieșirea în localuri și interacțiunea cu oamenii mei puțini, dar superbi.
Plugul izolării a fost greu. M-am retras la țară. Acolo, peste introvertitul din mine au venit la pachet doi părinți. În vârstă. Cu tabieturi, maniere, filosofii și ritmuri mega opuse mie. Mereu am preferat să am spațiul meu. Chiar și până a merge la facultate mi-am amenajat camera cum am vrut eu, cu trei rânduri de draperii la ușă. Iar dacă ieșea cineva din camera mea și nu trăgea uşa, eram gata să fac un pact cu Satana să le ofere un loc aparte în iad.
Sunt sinonimul intimității. Am venit din apartamentul urban la casa de la țară din puține motive: de a economisi bani, de a avea libertatea mișcării. Atât. În rest, cuvântul spațiu privat era violat ca într-un film cu orgii de pe un site pornografic. Ok, exagerez acum la mânie, dar chiar mă simțeam un om invadat.
Eu mereu reușeam tot, peste tot, cu toți. Niciodată nu amân, nu las chestii ce se pot face aici și acum. Nu procasternez. Respect timpul. Nu-l irosesc. Iar când vedeam torentul de lacrimii pe Facebook de genul: „În sfârșit am timp de...”. Nu, tu ai avut timp și în trecut. Nu ai avut dorință. Sau, „Eram fericiți și nu știam”. Nu, voi ați fost proști și nu știați.
În izolare am făcut exact ce făceam în timp de „pace”. Doar că, deh, fără cele menționate mai sus. Citit, filme, poze pe Instagram, conținut pentru clienții mei, mâncat de bunișor, somn, căutat de idei de proiecte și noi oportunități. Mi-a fost dor de mâncare de la Chișinău, de restaurantele mele preferate. Eu îmi făcusem religie din industria alimentară. La țară am avut ocazia să o fac pe master chef-ul.
Mă mai apuca anxietatea, frica de incertitudine. Iată toată buba. În rest, eram fericită că sunt sănătoasă. Mă rugam să treacă toată râia aceasta ce a îmbrăcat pielea pământului în sufocare și moarte.
Când am revenit în capitală, pe la începutul lui mai, primul lucru a fost să mă opresc la geamul unei patiserii și să comand produse și cappuccino cam de vreo sută de lei. Am vârât tot în mine fără regrete. Apoi, am intrat în apartament și am lăcrimat. Îmi era dor de el. De spațiul meu privat. De micul meu univers unde eu o fac pe zeitatea supremă. De locul unde pot să fac ce vreau fără să fiu văzută de cineva, să fiu sub lupa curiozității.
În rest, îmi frec mâinile cu soluții de alcool și îmi pun mască. Mă tem să merg fără ea. Mai bine cu o mască din pânză, decât una falsă de personalitate.