Ne-am întâlnit într-o gară în care trenurile uitaseră să mai vină sau poate într-un aeroport din care pentru o zi (să nu zic noapte) n-au mai decolat avioanele. Era un concert pe muzică de Bach în difuzoare, iar noi am aruncat în gențile de voiaj veacurile de singurătate și ne-am confesat ca doi prieteni vechi, fără să ne întrebăm dacă putem avea încredere unul în celălalt. Vorba s-a legat cum se poate mai bine atunci când interlocutorul tău este un om al literelor, jurnalist celebru, om de televiziune, scriitor, tot el membru al camerei deputaților din România. Am vorbit despre adevăruri, selfie-jurnalism, televiziune, pianul de la mansardă, la care îi place să cânte, despre ce va găti când ne mai vedem și despre Oana, în brațele căreia Robert se pregătește să moară (vreodată).
Știi cine ești?
Sunt un om neliniștit, dar cred că în sensul bun al cuvântului. Nu pot să stau, mă frământă diverse căutări, curiozități și pasiuni. Așa mi-am făcut profesia de jurnalist, așa mă comport și ca politician, așa sunt și în familie. Am zile în care scriu, citesc, învăț să cânt la pian, mă joc cu Vera care are acum puțin peste trei ani și e la vârsta marilor descoperiri despre lume, pun la cale tot soiul de întâmplări viitoare împreună cu soția mea Oana, îmi îngrijesc vița-de-vie din curte, recondiționez vechi piese de mobilier din lemn în garaj, merg la o emisiune de televiziune… Trăiesc într-un iureș permanent, dar de această dată, față de acum niște ani, îmi pot seta mult mai relaxat agenda. Altfel spus, cam fac doar ce vreau și, mai ales, doar ce-mi face plăcere. Știu bine însă că n-am timp și nici de ce să mă plictisesc. Mi-e bine.
Cât de mult ții la libertatea meseriei de jurnalist, la adevăr? Și cum înțelegi care este adevărul, atunci când în politică, mai ales, adevărurile sunt mai multe sau...nu sunt deloc lăsate să vadă lumina soarelui decât mai târziu, când se va scrie istoria?
Adevărul doare și prea puțini oameni am întâlnit în jurul meu dispuși să îndure o asemenea durere. Un lucru știu sau, mai bine spus, am învățat: că adevărul te face liber și că e reconfortant să ai tăria de a-l rosti. Am făcut asta ca jurnalist, te asigur că rostesc adevăruri incomode și ca politician. De asta nici nu cred că voi face carieră în politică, pentru că n-am „talentul” de a pupa șefi în fund și nici n-am chef să învăț să fac asta. Eu ce am de zis, zic! Și uneori se lasă cu scandal, alteori se lasă cu „retrogradări” pe linie politică... Dar știi ceva? Chiar nu-mi pasă! Cred cu tărie că oamenii care spun ce simt și ce cred sunt, în cele din urmă, învingători. La finalul vieții nu primești nicio medalie de la cei pe care i-ai lingușit, singurul premiu e să poți sta smerit, dar împăcat, în fața lui Dumnezeu.
Care e proiectul media de care ți se face dor uneori?
Mi-e dor de radio… Aș face și mâine o emisiune cum făceam pe vremuri „România în direct” la Europa FM! Să stau așa, ore în șir, de vorbă cu oamenii, să ne bucurăm și să ne enervăm împreună, să punem țara la cale, să căutăm cea mai bună cale de evadare din cotidian. Știi, mă gândeam că sunt acum multe emisiuni de radio, dar celor care fac aceste emisiuni le lipsește o „piesă” grea din schemă: nu știu să asculte. Nu știu să tacă și să ofteze, sunt mereu la concurență cu ascultătorii, vor să se audă vorbind, fac pe profesorii nației de parcă în fața radioului s-ar afla niște elevi pregătiți să ia notițe! La fel se întâmplă și în emisiunile de televiziune: vorbesc moderatorii mai mult decât invitații, ei știu tot, ei sunt deținătorii adevărului absolut. De-aia nici nu mă mai uit la talk-showuri, e o inflație de „selfie-jurnalism”, cei mai mulți dintre cei care apar pe sticlă o fac pentru ei înșiși, nu pentru public.
Pentru ce ți-ai da o bilă neagră și pentru care lucru ți-ai lua bila albă?
M-am enervat pe mine de mai multe ori în viață pentru proiecte începute și neterminate. Am, uneori, „talentul” acesta de a porni cu entuziasm un proiect și de a-l abandona înainte de finalizare. Dar există și aici o explicație, probabil că nu era ceea ce-mi doream sau ceea ce mi-am închipuit că va fi. Pentru asta, bila neagră, Turcescule! Bila albă cred că o primesc pentru curajul de a-mi fi pus ordine în viață: am o famile minunată, cu o soție perfectă și doi copii frumoși și deștepți, îmi trăiesc părinții și socrii, sunt înconjurat de-o mână de prieteni buni și adevărați, ce să-mi doresc mai mult? Să fim sănătoși, cum ar fi zis bunica, Dumnezeu s-o odihnească în pace!
Care este invitatul care te-a enervat cel mai mult?
Soros, pentru că staff-ul lui a vrut să aibă control total asupra întrebărilor pe care i le voi pune în emisiune! Evident că m-am enervat, la fel cum mă enervau toți invitații care îmi spuneau ce-ar dori ei să se discute în emisiune și, mai ales, ce-ar fi vrut să NU se discute. Aiasta nu se poate! Nu la mine, poate la alții.
Și invitatul care ți-a fost simpatic?
Neagu Djuvara, Marie-Rose Mociorniță, Alex Ștefănescu, Dan Grigore… E o listă lungă cu oameni inteligenți și cu simțul umorului, ironici și autoironici, cu care era o adevărată încântare să stai de vorbă într-un studio de televiziune. Din păcate, „specia” asta de personaje e pe cale de dispariție sau de retragere din agora. S-or fi plictisit, s-or fi săturat, cine știe…
Apropo, cum făceai când îți plăcea un politician? Reușeai să nu amesteci simpatiile personale cu atitudinea pe care trebuie să o aibă un moderator?
Nu prea, dar nici nu m-am străduit. Eu am vrut să am dialoguri firești în fața camerei de luat vederi. Publicul te simte dacă ești cabotin! Așa că în afara limitelor autoimpuse legate de decența exprimării, nu mi-am ascuns simpatiile și nici antipatiile. Nu știu dacă a fost rău sau bine, dar am ajuns de mult timp la concluzia că obiectivitatea în jurnalism nu există. Există doar jurnalism de bună sau de proastă factură. Și multă muncă pentru a face un jurnalism de calitate.
Jurnalistul și politicianul Turcescu, cum se împacă?
Se cam ceartă, adeseori! Mie îmi tot vine să scriu anchete, să îi iau la întrebări pe politicieni… Trăiesc, cumva, la granița dintre cele două ipostaze despre care mă întrebai. Uneori e bine, alteori e catastrofal, pentru că în politică trebuie să înghiți și broaște râioase, or eu, ca jurnalist, n-am avut așa ceva în meniu! De-aia zic, nu prea știu cum o să fie peste niște ani politicianul Turcescu… Și mai e ceva, poate că stomac de politician oi avea, dar cu siguranță nu am inimă de politician! Sunt incapabil să urăsc, pot să detest personaje, dar nu le doresc niciodată răul, nu vreau să văd oameni suferind sau aflați în situații limită.
E mult cancan, cinism și prostie în politica românească. Ce te deranjează mai mult?
Mă deranjează analfabetismul funcțional din politică. Oameni care se îmbracă bine, care conduc mașini puternice, dar lângă care te îngrozește perspectiva că ai putea naufragia cu ei pe o insulă pustie! N-au citit nici măcar lecturile obligatorii din școala generală, n-au dileme existențiale, nu știu să folosească virgula și cratima, nu ascultă muzică, n-au pasiuni și nici nu sunt capabili să întrețină o conversație. Singura lor pasiune e legată de bani, ai lor sau ai altora. Cum să nu te deranjeze asta?!
Și scriitorul Turcescu, ce zice?
Zice că are niște restanțe și că ar fi bine să le treacă, altfel spus, să se așeze la masa de scris. Mă tot bântuie ideea unui roman. Nimic prețios, o carte care să curgă, o poveste cu suspans și cu frânturi de viață reală, dar fără pretenții de capodoperă. La noi toată lumea vrea să scrie „cartea vieții”, să dea lovitura, să scrie opere monumentale, să intre în istoria literaturii. A se scuti! E loc muuult pentru cărți bune pornind de la idei simple, dar captivante. Cum scriu nordicii, spre exemplu.
M-ai considera o naivă dacă te-aș întreba unde se fac mai mulți bani – în jurnalism, carte sau în politică. Mai bine te întreb care câștiguri ți-au adus mai multă plăcere?
Eu banii mi i-am câștigat din profesia de jurnalist și din activitățile conexe, PR, traininguri de comunicare, producție TV... În politică am intrat când am simțit că îmi pot permite „luxul” de a sta departe de tentația banilor făcuți ușor sau din afaceri cu statul. N-am lucrat, de fapt, niciodată la stat, n-am avut de-a face cu bani publici. Mi-am făcut banii având chiar și cinci locuri de muncă în același timp: ziar, radio, TV, predat la facultate, producție de emisiuni de televiziune… Le-am făcut pe toate cu multă plăcere și n-am stat niciodată să număr câți bani am. Am făcut-o doar când a trebuit să-mi completez declarația de avere.
Ai dat și de gustul afacerilor imobiliare. Mi se pare un domeniu extrem de frumos și tentant - să construiești ceva din nimic. Cum e?
Am un proiect în derulare, e abia la faza de autorizare, vorbim peste câțiva ani, când va fi gata și voi putea să-ți spun atunci dacă mi-a plăcut sau nu. Dar, da, îmi place să ridic proiecte de la zero, e fascinant.
Muzică, televiziune, scriitură, politică, business imobiliar - ce te reprezintă cel mai mult?
Îmi place să trăiesc și să mă bucur de viață, asta e tot. Dar din toate cele enumerate de tine mai sus, categoric muzica râmâne marea mea pasiune. În ultimul an am învățat cu ajutorul unor cursuri achiziționate online să cânt rezonabil la pian. Așa că mă retrag în fiecare seară în mansardă și vreme de o oră-două, sunt eu și clapele albe și negre ale pianului. Lumea muzicii e o lume minunată, absolut minunată!
Dacă tot am ajuns la muzică, Bitman zice că și bărbații plâng câteodată. Este valabil și pentru tine?
Oh, da…
Când ai plâns ultima oară?
De fericire, când s-a născut Vera, de durere la dispariția unor prieteni dragi, jurnaliști, care s-au stins mult prea devreme…
Femeile te-au făcut să suferi sau de obicei e invers?
Nu-mi mai amintesc mare lucru despre ce-a fost în capitolul acesta de viață. Vorbesc serios, de când e Oana, soția mea, lângă mine, amintirile despre alte femei din viața mea sunt pierdute într-o ceață deasă. Îmi iubesc nespus soția, suntem de mai bine de cinci ani împreună și nu ne-am certat niciodată, așa că despre suferință nici nu încape vorba.
Cât durează dragostea, te întrebi des acest lucru?
Nu, niciodată. Dragostea se trăiește, punct! N-are termen de expirare dacă ai grijă de ea.
Câte iubiri pot încăpea într-o viață?
Iubirea e nesfârșită, nu cred că e cineva pe lumea asta care să spună că a iubit destul sau prea mult. Numai Dumnezeu are o dragoste nesfârșită față de oameni. Noi, muritorii, suntem mereu restanți la capitolul acesta, iubim fie prea puțin, fie cu prea multă patimă. Îți trebuie ani de viață ca să găsești un echilibru între cele două extreme. Și, neapărat, trebuie să trăiești iubirea pentru un copil, abia atunci simți atingerea iubirii divine.
Pentru care lucruri femeile din viața ta rămân lângă tine și pentru care te-ar părăsi într-o clipă?
Ha, ha, ha, nu știu, întreab-o pe Oana!
Ziceai că îți place să tunzi iarba, să te joci cu copii, sunt și alte lucruri despre familistul Turcescu care nu au ajuns la Chișinău?
Gătesc bine, să știi! Și nu foarte rar. Îmi place să le fac câte o surpriză culinară copiilor și Oanei, mă relaxează să fac pe chef-ul în bucătărie. Data viitoare când ne vedem te aștept cu o ciorbă acră, de rață, și cu o friptură de miel la cuptor. Poate și cu niște icre de știucă făcute după o rețetă secretă din Deltă, cu o plăcintă cu mere marca Turcescu…Ce zici?
Hai că sună bine. Pot să mai rămân o zi! Copiii tăi, cum e relația cu ei? Fiica ta a citit vreo carte scrisă de tine?
Ioana și Vera sunt copii extraordinari. Știi că Ioana împlinește 18 ani?! Îți dai seama? 18 ani… Vrea să meargă la facultate în SUA, se pregătește intens, dar sincer vorbind, nu am mari emoții, pentru că ea a fost dintotdeauna foarte serioasă cu tot ceea ce și-a propus. Sunt sigur că va avea succes, pentru că e ambițioasă și inteligentă. Iar Vera… ei, Vera e o poveste în plină derulare! E un iureș la noi în casă, Vera e, de fapt, centrul Universului, în jurul ei se învârt toți și toate, dar e o bucurie fără seamăn să stau cu ea. Iar când îmi spune „Tati, eu te iubesc până la căpșuni!”, mă topește. Nu mă întreb de ce „până la căpșuni”, probabil pentru că sunt fructele ei favorite...
Dacă ai putea da timpul înapoi, ce capitole din viața ta le-ai scrie altfel?
N-aș schimba nimic, așa a fost să fie, mi-a dat bunul Dumnezeu mai mult decât mi-aș fi dorit. Bunele și relele din viață sunt făcute să fie primite și trebuie să ne bucurăm sau să învățăm din ele. E o mare lecție de viață tot ceea ce am trăit. Sper să fi învățat ce trebuie din ea.
Pentru ce te iubesc și te urăsc românii? Cum ai învățat să le accepți? Mă refer la ură, iubire, tristețe, extaz, succes, extreme...
Nu mă zbat să fiu iubit, dar vreau să cred că numărul celor care mă urăsc nu e atât de mare încât să-i bag în seamă. Eu sunt… eu, cu bunele și cu relele mele. Asta sunt, nu prea mă mai schimb de la vârsta asta încolo. Am 43 de ani și-un pic, am învățat să trec mult mai senin prin viață. Ce caut acum e să așez lucrurile din jurul meu, nu mai intru ca taifunul prin lume.
Text de Rodica Ciorănică
Foto de Gabriel Popescu