„Am făcut-o de mai multe ori... Hmmm, de vină suntem noi, femeile, noi ne-am asumat prea multe. Din proprie inițiativă. Sau joacă în noi instinctul matern, de protejare și grijă. Dar, totuși, e diferență între a fi independentă și autonomă. Dacă mai demult vroiam să fiu independentă și îmi răsuflecam mânecile până la coate ca să lupt, să demonstrez, să fac, să obțin, să îmi ajungă, azi sunt o femeie plină. O femeie care știe să pășească singură prin orice greutăți, dar și care știe să lase bărbatul potrivit să meargă înaintea ei, să facă ceva pentru ea, în locul ei. Cu sau fără un el, sunt aceeași. Nu mă plictisesc cu mine însumi.”
O întrebasem de câte ori și-a asumat mai mult decât a putut sau a devenit propriul scut de apărare. Era o intrebare pe finalul interviului în care Olia Tira a deschis ușile spre mai multe amintiri din trecut. Pe unele le mai ronțăie și astăzi. Pe altele le lasă cuminți în cutiuțe catifelate sau prăfuite. Am ales să le deschidem pentru o oră în care am stat în fața unor cafele sorbite lent și gânditor. Amintirile Oliei te poartă de la un gând la altul, de la o stare la alta, de la fluturi multicolori la cei ce pot să distrugă, să te împrăștie în mii de cioburi.
... Încep exact de acolo, de la divorţul ei. „Este adevărat? Adică da... am bănuit, dar nu am avut curajul să te întreb...”, caut eu să găsesc cele mai potrivite cuvinte, dacă există, bineînțeles, cuvinte potrivite în asemenea situații. „De ce să vorbesc despre asta? Familia și viața personală sunt valori pentru mine. Nu suntem la Hollywood să afișăm totul în tabloide și să facem un reality-show din viața noastră, știu că alții preferă să facă spectacol din nuntă, din divorţ sau din orice. Felul acesta de a-mi etala viaţa nu mă caracterizează!”
...Este adevărat. Chiar dacă nici ce ar spune lumea nu o interesează. E un lucru legat de felul ei de a fi, de principiile sale. Îmi amintesc că, la ziua ei, a dansat singură vreo cinci piese la rând, până când unii invitați au început să se întrebe dacă nu consumase ceva dubios. Nu consumase nimic. Aşa e ea – o fire liberă și, poate, puțin îndrăgostită, din nou. Se regăsise și nu avea nici o îndoială că cele mai frumoase lucruri abia își fac drum spre ea. Așa se manifestă femeile puternice și curajoase.
PREA DEVREME MATURĂ
Mulți copii, la vârste fragede, trec peste divorțul părinților. Mi s-a întâmplat și mie. Eram în clasa a doua sau a treia. Așa că mi-am petrecut copilăria mai mult la bunica, la Florești. Mama plecase la muncă peste hotare, iar tata, militar la Cahul, își vedea de viața lui. Locuiam şapte din familie într-un apartament cu două camere. Dar nu ne deranja. Ba eram fericiți. Acest fapt mi-a cultivat spiritul de echipă și comunicare. De la cinci ani, am învățat să coc pâine, pășteam gâște și aveam grijă de găini, primăvara puneam cartofi și așteptam toamna să-i scoatem. Am avut o copilărie simplă și normală, ieșeam în drum cu băieții, cântam la chitară, mergeam împreună la iaz, organizam concerte.
Totul este relativ și fericirea e atât de diferită. Uneori cele mai nesemnificative lucruri pentru alții sunt o bucurie nemărginită pentru tine. Spre exemplu, dacă tot răsfoiesc copilăria, îmi amintesc cu emoție ziua în care am împlinit zece ani, iar sora mea treisprezece, bunica ne-a organizat petrecerea de zi de naștere, a pregătit masa acasă și mi-a cumpărat o rochie albastră, cu elefanți, iar la televizor se difuza piesa „Rozovîi flamingo, ditea zakata”. Dansam. Cred că-ți imaginezi gustul acelei fericiri.
Eram foarte atașată de bunica. Când a plecat de printre noi, am suferit enorm. Simt că și astăzi e îngerul meu păzitor. Aveam unsprezece ani când ne-am despărțit. Am revenit la Cahul și am stat câțiva ani cu mama. Pe când aveam 15 ani, mama a mers la muncă, iar eu am rămas să locuiesc singură. Am primit senin și responsabil această schimbare pentru că simțeam că mama are nevoie de ajutorul meu și al surorii mele. M-am maturizat. Am luat decizii importante atunci când era cazul. Am învățat și mai mult să ajut. Apoi a urmat Conservatorul.
Îmi amintesc uneori de dorința mea de a fi independentă financiar de mic copil. La cinci ani, vindeam abțibilduri cu Aladin – o raritate pe atunci. Investeam trei lei și câștigam 15. Fugeam repede la magazin și cumpăram înghețată pentru bunici. Voiam să demonstrez tuturor că am câștigat bani. De la 13 ani, în weekenduri, lucram vânzătoare într-un butic de cosmetice, în Cahul. Eram atât de drăguță încât puteam să vând cu 5-10 lei mai scump decât era prețul afișat. Câștigam 50-60 de lei peste salariu, venit pe care știam cum să-l repartizez. (râde) Studentă fiind, mă întrețineam din bursă și din ce mai câștigam din concerte. Mi-am impus o disciplină pe care nu ai cum să mi-o iei niciodată.
Cât am studiat la Conservator, cu bursă, doi ani de zile nu am ieșit practic nicăieri, nici măcar într-un club. Țineam să rămân eu însumi, să nu mă încurc cu oameni răi care să mă influențeze, îmi era teamă să mă distrez ca să nu ajung cumva într-o companie rău famată și să apuc o cale greșită. Mi-a reușit să pășesc mereu pe drumuri potrivite.
Apoi a urmat muzica, dragostea, căutările... regăsirea
CĂSĂTORIA ȘI DIVORŢUL
Au fost șapte ani care au pornit de la acea memorabilă „Cină cu o vedetă”, la care ne-am cunoscut. Roman stătea la masă, în fața mea, vroia să creeze impresii tari... iar eu mă uitam în ochii lui. În ei se citea cu totul altceva – un om blajin și bun, cald și simplu. I-am zis atunci că nu e cum vrea să pară și că n-are sens să îmbrace măști. El a zâmbit, iar eu mi-am dorit să-l descopăr pe Roman cel adevărat. De fapt, el era așa cum intuisem. În viața noastră de cuplu a fost mereu foarte atent. El chiar a ţinut mult să mă cucerească.
După șase ani am plecat... motivele le știm noi doi și e deajuns. Pur și simplu am consumat totul din dragostea noastră. Am închis o ușă... dar nu am regrete.
... Am vorbit despre divorț abia când mulți au început să pună întrebări pentru că l-au văzut pe Roman deja în altă relație. „Știi, el iese cu cineva”, mi s-a spus. M-am bucurat pentru el. Aș vrea să fie fericit. Am decis să păstrăm amintirile, doar cele frumoase. Am trecut prin multe greutăți împreună, el m-a învățat ce înseamnă răbdarea, nu putea să țină o supărare mai mult de trei minute, întorcea totul în glumă și acestea sunt avantajele lui. M-a venerat. Pentru el am fost cea mai bună, m-a iubit până la final, numai că această iubire devenise distrugătoare. Da, câteva momente în care lipsește sinceritatea pot distruge ireversibil sentimentele unui om. Pentru mine contează enorm să fii sincer.
CEA DE AZI
Să revenim însă la lucrurile frumoase! Am treizeci și nu mi se pare real! Sunt atât de copil încă, mă privesc dintr-o parte și îmi zic: „Doamne, această femeie are 30 de ani? Dansează, se bucură de viață de parcă acum ar descoperi lumea, sigur nu sunt normală! Apoi îmi dau seama, je m'en fiche de ce crede lumea, fac ce simt, fac ceea ce mă face fericită. Pot să mă bucur de lucrurile simple, la fel ca în copilărie de rochia cu elefănței, pot să fac complimente unui străin, indiferent dacă e femeie sau bărbat, pot să zâmbesc, să râd, să cânt în gura mare în transportul public, pot să dansez în stradă dacă îmi vine să dansez în stradă!
Eu nu pot trăi fără să iubesc, adică fără emoții. Și înțeleg că fiecare om care a trecut prin viața mea m-a pregătit pentru următoarea etapă. Nu vorbesc doar despre bărbați, mă refer la oameni în general. Și, întâlnind un om sau o situație, îmi zic: „Ahhh, uite pentru ce a fost acel incident, acum știu cum să mă comport, acum știu care sunt toate argumentele pro și contra”. Nimic nu e întâmplător în viața noastră. Totuși, vrem sau nu, ne influențează oamenii cu care petrecem mai mult timp. Dar sunt și personaje care apar în viața noastră „în fugă”, dar lasă urme, fie prin comunicarea, discuția cu ele, fie printr-un gest… sau chiar printr-o singură privire. Foarte des în viața mea apar oameni care într-un anumit moment îmi spun frazele de care am nevoie, care îmi confirmă oarecare gânduri.
Nu întotdeauna sunt sigură că iau decizii potrivite, dar îmi dă de știre un al șaselea simț. E greu să îl auzi când în jur e atât de mult zgomot. Deseori însă mă opresc la gândul că intuiția dă semne, doar că vorbește în șoaptă. Uneori procedam împotriva intuiției, dar îmi dădeam seama apoi că avea dreptate. În prezent învăț să-mi ascult organismul. Vreau să mănânc astăzi pasta sau nu, vreau să merg la kickboxing sau la yoga, vreau să comunic cu cineva sau nu, vreau să merg undeva sau altundeva... aleg.
În fiecare zi descopăr plăceri. Ele se nasc din întâlniri cu oameni interesanți și noi în viața mea, din învățarea unor lucruri ce nu mi s-au deschis mai devreme și, evident, din pasiunile mele – sportul, mâncarea gustoasă (dacă reușesc să mănânc) și muzica pe care o ascult.
Cred în soartă. În general, cred că în jurul nostru sunt multe semne pe care noi nu le citim. Nu suntem întotdeauna deschiși să o facem sau avem în mintea noastră diverse alte gânduri și, când apare ceva ce dă răspuns la unele întrebări, deseori trecem cu vederea. Probabil asta înseamnă totuși capacitatea de a-ți asculta sinele și de a simți ce se întâmplă cu tine... să înțelegi pentru ce se întâmplă asta.
Chiar și azi îmi aminteam despre cum admiram în copilărie acei oameni care călătoresc mereu, care au posibilitatea să vadă întreaga lume și înțelegeam cât de grozav este asta, visam că voi avea și eu posibilitatea și resursele să mi se întâmple și mie. Mi se părea ceva supranatural, care necesită mulți bani, dar în viața mea a apărut acea profesie care-mi permite să combin utilul cu plăcutul și să călătoresc. Călătoriile sunt unul dintre factorii care-mi aduc bucurie în viață pentru că eu, sincer vorbind, iubesc foarte mult să schimb imaginea, iubesc natura și ador să mă plimb pe mal de mare, să întâlnesc noi oameni, să descopăr o nouă cultură.
Eu fac anumiți pași când sunt gata. Îmi ia foarte mult timp să mă las convinsă, sunt mereu în analiză și printre păreri. Este ceva normal în ziua de azi să fii neîncrezut pentru că tu răspunzi de urmări, într-un final. Nu am acceptat niciodată o sesiune foto nud dacă nu este o expresie artistică și elegantă. De ce să mă arăt goală, să transmit un mesaj pe care nu îl simt? Eu am altceva în interior. Aceasta era în contradicție cu mine însumi. Orice apariție a mea mai dezgolită a fost în scop artistic. Am fost mereu de convingerea că dacă totuși faci un asemenea pas, să o faci rafinat, cu gust, nu să te dezbraci total. Este o etică a eroticului. Chiar am avut momente în care, îmbrăcând o haină cu decolteu, m-am privit în oglindă și mi-am zis… „Hmmm, cam vulgar”. În aceasta probabil sunt unele momente de „vino-ncoace”, dar, dacă descoperi decolteul, acoperi genunchii și invers. Respect asemenea reguli de etichetă.
Totuși cred că sunt o fată educată. Întotdeauna am admirat oamenii culți, care cunosc și aplică regulile de etichetă, care intră în încăpere și te salută chiar dacă nu vă cunoașteți. Mă atrage aristocrația. Deși m-am născut într-o familie foarte simplă, simt în mine aceste picături aristocratice. Și îmi place asta.
Sigur voi întâlni acel bărbat vrednic în toate sensurile. Care poate iubi şi aprecia femeia, să fie familist, să aibă simțul umorului, să poată câștiga bani, în fine, un bărbat puternic, impunător, care se respectă pe sine şi își cere iertare dacă te rănește. Și, desigur, cel mai important într-o relație este să poată comunica, să vorbească aici și acum dacă nu merge ceva. Se spune că un bărbat nu iubește o femeie, ci felul în care se simte alături de ea. Pot să spun același lucru despre noi, femeile.
Mi-e foarte greu să accept lipsa de sinceritate a oamenilor… una care nu are sens… La ce bun? Pentru a crea impresii? Ei și? Impresiile se spulberă. Cred că mi-a fost dat de Sus să simt oamenii… să simt înșelăciunea, lingușeala. Și asta e foarte greu. Iar să reții reacția e și mai greu.
Înțeleg că în prezent puțini sunt pregătiți să asculte adevărul. Eu uneori îmi permit să spun adevărul, dar înțeleg că era mai bine dacă îl țineam pentru mine. Totuși, dacă acea persoană mi-e dragă și înțeleg că merge prea departe pe un drum nu tocmai bun, mai bine îi zic adevărul decât să-l încurajec cu „Da, bravo, continuă tot așa!”. Îmi apreciez prietenii pentru sinceritate și adevăr. Așa îi și verific pe oameni. Adevărul poate fi spus și într-o manieră îngrijită. Chiar și când e aruncat adevărul în față și doare, eu prefer să primesc lovitura și să învăț, să fac concluzii. Iubesc obiectivitatea.
Noi, artiștii, toți îmbrăcăm măști ca să părem mai ceva decât suntem, dar, de cele mai dese ori, o facem când în suflet e furtună. Sunt situații diferite, iar artistul trebuie, necătând la toate, să urce pe scenă, să zâmbească și să cânte. Și aceasta nu e deloc ușor. Așa că devii actor, artist. Când cobor de pe scenă însă nu mai sunt artist. Sunt eu. În viața de zi cu zi niciodată nu am profitat de celebritate, am încercat întotdeauna să fiu la egal cu prietenii mei, am fost mereu foarte simplă în toate comunicările, relațiile și mi-am dorit să fiu apreciată întâi de toate ca și personalitate, om și mai apoi pentru merite. Meritele, desigur, sunt importante, dar omenia e în prim plan.
Mulți trăiesc cu viețile altora și pierd controlul asupra propriei vieți personale. Eu am decis să trăiesc viața mea, nu a altora. Mai bine admir un om, mă mândresc de anumite performanțe ale sale. Nu iubesc discuțiile deșarte despre lucruri materiale. Cine ce mașină are, ce și cât costă. Resping aceste discuții. Mă atrage omenia și spiritualitatea.
În ultima vreme mă simt total independentă emoțional. Încerc să dedic timpul petrecut în singurătate lumii mele interioare, cunoașterii, să mă ascult, să mă aud, să înțeleg ce vreau. Sunt în armonie cu mine însumi. Chiar am nevoie de acest timp. Mai demult îmi părea că nu voi putea locui de una singură și că întotdeauna voi avea nevoie de cineva alături. Asta pentru că nu eram plină. În prezent mă consider un om complet căruia nu-i este plictisitor cu sine însuși. Și atunci când nu te plictisești cu tine, nu te vei plictisi nici cu cei din jur.
Tot ce e frumos în viața noastră are un proces îndelung, ce e distructiv se întâmplă rapid, iar pentru ca ceva să fie în viața ta bun și stabil, e nevoie de timp. Totul se adună din fărâmituri. E ca un joc în care treci de la un nivel la altul.
IDEE
„Toți s-au obișnuit să mă vadă zâmbitoare și optimistă. Așa și sunt. Dar fiecăruia soarta îi dă o cale pe care trebuie să o urmeze. Sunt recunoscătoare fiecărei încercări din viața mea. Inclusiv celor care urmează.”
Interviu de Doina Popa
Fotografii de Alina Vorobyova&Evgheny Konasov
MUAH de Alina Krochuk
Asistent – Anastasia Pavlyuk