Text: Tatiana Pătrunjel
Foto: Elisabeth Cujba-Zhiltsova
Stilizare: Diana Serejnicov MUAH: Diana Borsch
Îmbrăcăminte: Nicole Storm
Încălțăminte: FLO
Accesorii: EvGold, Roberto Bravo
Locație: Hotelul DIVUS
Este nebună în dragoste, se dăruiește fără limite, iubind cu foc. Uneori pare a fi cam multă, dar niciodată falsă sau mercantilă. Își ascultă doar inima… Motiv pentru care a fost îndrăgită de public la emisiunile sale TV.
Acum face naveta Budapesta-Chișinău. Am prins-o, plimbându-se prin Chișinăul vechi, împreună cu amicul ei, vestitul câine Umi. Un roșcat autentic.
Dragoste, relații și sâcâială
Am învățat că nimic nu durează veșnic, că dragostea nu poate fi forțată, că lașitatea e o caracteristică comună a bărbaților, indiferent de vârstă și statut social. Am învățat să prețuiesc momentele frumoase împreună și să fiu recunoscătoare pentru ele, pentru că, până la urmă, viața mea nu ar fi avut atâta culoare și iubire dacă nu ar fi fost ei.
Iubiți bărbații, dar nu uitați să vă iubiți și pe voi. Un bărbat nu trebuie niciodată să devină cea mai mare prioritate. Un alt sfat ar fi să vă învățați să nu presați relația, să nu forțați lucrurile. Încercați să vă detașați când el are nevoie de liniște sau spațiu. Să nu vă transformați în noua concubină, o femeie sâcâitoare, disperată, a lui Leova, din spectacolul „Mama”, în regia lui Dumitru Acriș.
Viața de câine
Din experiența mea cu un câine maidanez, m-am ales cu o cicatrice pe viață, atât. Mi-a fost administrat serul antirabic, intramuscular, foarte dureros, am șchiopătat o vreme. Am vrut să aflu cum poate fi soluționată problema câinilor maidanezi, am ajuns la primărie și la necropola de câini, din Chișinău. Am lansat o petiție. Credeam că e mai sigur să fie duși la azil, decât să hoinărească pe străzi, și, probabil, ar fi o soluție pentru siguranța oamenilor, dar nu și pentru ei...
Când am ajuns la necropola de câini, mi s-a făcut și mai rău de la condițiile în care trăiesc. Nu pot uita fețele lor triste și speranța din ochii lor că poate vor ieși de-acolo, că vor fi iubiți și acceptați. M-a tulburat tristețea din ochii acelui pitbull lăsat de stăpâni într-o cușcă. A fost cel mai trist peisaj din viața mea și atunci mi-am zis că decât așa, mai bine să fie eutanasiați. Poate sună dur, însă asta nu e viață, ci un chin continuu. Eu continui să iubesc câinii chiar și după acest incident. Îmi pare nespus de rău pentru ei și urăsc oamenii care i-au abandonat. Aștept să funcționeze o lege care ar pedepsi cu închisoarea pe cei care-și abandonează câinii.
Am un chow chow, Umi. Cea mai drăgălașă creatură din lume. Mult timp l-am căutat, căci îmi doream anume băiat, roșcat și tot ce găseam în Ungaria, România, Rusia, Belarus erau sau de altă culoare, sau prea mari deja, sau cu năsucul prea lung, sau fetițe. Până într-o zi, când o prietenă din Ucraina mi-a trimis câteva oferte din Kiev. Când l-am văzut pe Umi, am renunțat să mai văd alți câini.
Îl numesc my little Buddha, pentru că are energie de vindecare. A venit în viața mea, în cea mai dificilă perioadă, căci tocmai treceam printr-o despărțire dureroasă și, datorită lui, am putut merge înainte. Datorită lui am trecut mai ușor prin toate acele schimbări, am devenit și eu mai echilibrată, mai bună, mai calmă, mai iubitoare. Am învățat ce înseamnă iubirea necondiționată.
Frici și/de abandon
Divorțul părinților și-a lăsat amprenta. Am simțit lipsa tatălui însă datorită acestei situații, dintr-un copil alintat, m-am transformat într-un copil matur care-și dorea să câștige bani și să contribuie măcar cu ceva în familie. Astfel, la optsprezece ani am început să lucrez.
Iubirea trece. Un alt moment a fost când am realizat că nu mă mai pot întoarce în Hong Kong, că tot ceea ce am construit în opt ani, se ruinează, că sunt singură. Nu știam să trăiesc altfel, despărțită de el, bărbatul care devenise Dumnezeul meu și Hong Kong care devenise mai Home Kong, casa mea.
Aceste traume m-au făcut să accept that nothing last forever. Să mă adaptez la noi circumstanțe, provocări și să merg înainte.
Îngrășarea. Nu sunt cea mai sportivă persoană, nu merg la sală, dar merg mult pe jos și fac uneori exerciții de una singură, yoga. Perioada mea de studenție și anume patru ani de mișcare scenică cu Nicolae Kazmin, m-au modelat în cea mai bună formă, mi-am conturat mușchii încă de pe atunci și reușesc să-i mențin printr-un mod sănătos de viață. Nu am probleme cu îngrășatul, presupun că semăn cu tătuca meu. El mânca oricând, orice și tot slab rămânea.
Visuri, film și călătorii
Mi-ar plăcea să joc un rol biografic. Deși am avut apariții pe scena de la teatrul Eugene Ionesco, în spectacolul Caruselul Erotic, și am jucat în performance-urile Zuckerfrei și Baptism of fire, simt că ce e al meu, e pus deoparte, în materie de roluri. Aș juca-o pe Monica Vitti, mulți spun că semănăm. Pe Eva Braun. Am rămas intrigată de relația ei cu Hitler, am citit mult despre ea, jurnalul ei. Pe ecrane, am apărut în mai multe sporturi Moldcell și clipuri video, împreună cu băieții de la Carla's Dreams, Rupiramma, PSY. Am apărut și în câteva filme de scurt și lung metraj. Unul dintre ele, „Toate drumurile duc la Roma”, în regia lui Sergiu Prodan, așa și nu a apărut după șase ani... Dar încă mai sper să-l văd.
Încă n-am cochetat cu meseria de regizor, dar urmează. Am scris un scenariu de film inspirat din relația cu bărbații din viața mea. E un scenariu erotic, dramatic. Nu este ceva banal, dar nici ceva clasic, de aceea e greu să găsesc sponsori în realizarea lui. Însă am fost foarte aproape de acest moment. I-am trimis scenariul lui Rocco Sifriedi, cu propunerea de realizare a unui film erotic, el a rămas plăcut impresionat. Mi-a propus să ne întâlnim, să discutăm. Rocco a preferat să rămână la stilul lui pornografic și mi-a propus să-l realizăm în direcția asta, eu n-am acceptat. Oricum, aprecierea lui e valoroasă pentru mine.
A fi sau a nu fi... fără inhibiții
Dacă am simțit discriminare în viață sau carieră? Mai degrabă, m-am ciocnit cu o formă de lipsă de profesionalism. Dintotdeauna am susținut arta prin toate aspectele ei și anume din motivul acesta, cariera mea de televiziune s-a sfârșit, mulțumită lui Curbet și Fellini. Mi s-a cerut să renunț la niște scene din interviul rubricii pe care o realizam, legată de ei și eu nu am făcut-o.
Uneori, mă gândesc să revin în fața micilor ecrane. Am lucrat doar la Deșteptarea și Deșteptarea de weekend, dar am reușit să mă atașez mult de televiziune. Acum m-ar atrage un show grandios de divertisment, călătorii. Dar atât timp cât producătorii buni sunt numărați pe degete, la noi în Moldova, nu văd cum aș face-o. Mi-aș dori ceva interesant, captivant sau ceva nocturn, pe subiecte tabu, no exit style. Sunt deschisă către noi colaborări, dar se pare că televiziunea de azi are nevoie doar de emisiuni politice și gastronomice.
Am fost dependentă o perioadă de viața de noapte, petreceri, cocaină și no sleep. Am stat în acest vibe aproape trei ani. A fost cea mai intensă și nebună perioadă din viața mea. Însă, am găsit echilibrul, cumva, și am reușit să trec într-o altă dimensiune artistică care m-a captivat suficient de mult ca să pot renunța la acest stil libertin de viață.
Alinarea prin artă
Relația mea cu pictura și sculptura e una foarte frumoasă. Sunt fascinată de sculpturile din Louvre, în special Winged Victory of Samothrace, sărutul lui Cupidon. Sunt o mare admiratoare a pictorului Qiu Sengxian, artist contemporan de origine chineză. Studiez și arta lui Hieronymus Bosch.
Drumul meu în dimensiunea plastică a artei a început în 2016, când l-am cunoscut pe Ben Mori, un artist extraordinar din Tokyo, care devenise mai târziu iubitul meu. El m-a invitat la expoziția sa, în atelierul său, ca după să-i expun lucrările într-o galerie de artă din Hokkaido, Niseko.
Powder Art este o galerie de Artă, pe care am deschis-o împreună cu doi prieteni investitori din Hong Kong. N-a ținut mult, din cauza pandemiei. Între timp, cât am stat la Chișinău, am colaborat cu Cartego, în calitate de Art manager, și am reușit să organizăm expoziții frumoase ale artiștilor autohtoni.
Din toamna anului 2022, lucrez ca Publisher representative pentru Snap Collective, o platformă de artă care are drept scop promovarea și publicarea fotografilor și pictorilor internaționali. Îmi place mult această colaborare și aș vrea să-mi extind echipa până în Asia. La moment lucrez cu hot spotul de la Budapesta și cel de la București. Echipa mea este formată în aceste 2 orașe, respectiv suntem în căutarea artiștilor din Ungaria și Romania.
Ce am făcut în China? Ce n-am făcut în China? Ar suna mai bine. Inițial, am mers în Shenzhen, să lucrez într-un show, ca animator-model. După care am ajuns în Macao, unde am lucrat ca dansatoare, după, în Hong Kong, unde am făcut studii și am făcut și modelling, am lucrat ca PR manager într-un local superb de șampanie, member club. Organizam evenimente, făceam rezervări pentru oameni foarte bogați și influenți, precum Phil Ivey, Michael Wong, Philip Ma.
Chinezii sunt niște oameni foarte perseverenți și înțelepți. M-au motivat să cred mai mult în mine și în potențialul meu. De la ei am învățat cum să muncesc corect, organizat. Cum să învăț și să accept lucruri noi fără să-mi fie frică să nu mă descurc. Ei știu să te susțină și să te ghideze. La rândul meu, le-am oferit multă iubire și prietenie.
Păpuși, drum și cale
Am avut o relație tare specială cu jucăriile mele de pluș, aveam vreo șaptezeci și toate aveau nume și zi de naștere. Cream povești despre fiecare, dormeam pe rând cu fiecare. Cred că, datorită lor, am trăit în lumea mea și mai puțin în cea reală.
Sunt foarte legată de fratele meu, Traian. Relația mea cu bădica, cum îl mai numesc, este una de mare prietenie. Mai ales când eram mai mică, îmi plăcea să-l urmez peste tot la joacă, fotbal, „vainușkă”. Acum deja Mia, fiica lui, îl urmează peste tot, iar mie nu-mi rămâne decât să-i admir.
Mi-aș dori ca în cinci–zece ani, să mă stabilesc undeva prin Asia, Hong Kong, Bali sau Bangkok, gestionând afacerea mea despre artă și rochii Qipao.
