Text: Rodica Ciorănică
Foto: Dumitru Furdui
Îmbrăcată splendid, cu o alură de vedetă internațională, făcea furori printre melomanii timpului. A fost supusă unei cenzuri nemiloase, împreună cu membrii formației, dar testul timpului își cere dreptatea sa... Astăzi, continuă să ne încânte cu apariții scenice, prezentându-ne șlagăre din trecutul nu prea îndepărtat al Norocului.
Este plină de energie și soare, de parcă timpul ar fi uitat-o în cea mai frumoasă primăvară.
Copilăria. Războiul. Tata.
Citesc românește de la 5 ani. M-au învățat părinții... Țin minte cum mă urcam în pod să citesc cărțile ascunse. Au fost timpuri grele... Cu toate acestea am avut o copilărie fericită. Am fost al doilea copil la părinți. Mai am un frate, mai mare cu patru ani.
Eu trebuia să mă fi născut la București, acolo tatăl meu își făcuse serviciul militar. Era 1944, lumea se afla în război... I-au dat o garsonieră, avea un post de muncă... Se pregătea s-o preia pe mama la București. Mama, însărcinată cu mine, s-a pornit cu căruța. Când a ajuns la Leușeni au început bombardamentele și a fost nevoită să facă cale întoarsă. Tata a mai stat puțin la București și a revenit în Hâncești. Autoritățile de-atunci au început să-i persecute pe soldații români. Tatăl meu a fost nevoit să umble fugar. A stat ascuns la un verișor, apoi fugise în Codru... Dar l-au prins și l-au trimis pe front, ca cercetaș. A revenit acasă după sfârșitul războiului, aproape infirm. Și-a făcut acasă un atelier de tâmplărie și făcea cele mai frumoase uși și porți... M-a crescut mai mult el, iar mama se ducea la lucru.
Mama...
Mama m-a învățat să cânt. Cu ea am început să cânt mai devreme decât am început să vorbesc. Știa foarte multe cântece, inclusiv, pentru copii. A fost cea mai bună voce în corul bisericesc. Cânta fermecător. Oamenii veneau la biserică să o asculte pe ea, pe Elena Botezatu. Pentru că avea auz muzical perfect au invitat-o să studieze la Conservator, să cânte la Filarmonică, însă tata nu i-a dat voie. Mihai a cules de la ea piesa „Limba noastră-i o comoară” și noi am fost primii care au interpretat-o în scenă.
Mihai Dolgan, artistul...
Eram la cămin când ne-am văzut prima dată. El venise la colega mea de cameră s-o ajute cu bani. Ne-am salutat și atât! Mai târziu, Mihai căuta o cântăreață și Tudor Goraș, colegul meu de grupă, i-a spus despre mine că știu să cânt foarte bine. M-am acompaniat singură la pian, el m-a ascultat. A rămas impresionat și a vrut imediat să mă ia în formație. Însă nu i s-a permis, trebuia să predau la școala de muzică din Hâncești, mai întâi. Așa erau legile. Am plecat pentru trei luni.
Exact când am revenit la Chișinău, murise tatăl Olgăi Sorokina, solista Norocului. Ea nu putea să iasă la concert și Mihai m-a chemat pe mine. Eu cunoșteam întreg repertoriul. La Filarmonică se făceau repetițiile noaptea. Am făcut o singură repetiție și am ieșit a doua zi pe scena Filarmonicii. Am purtat rochia de la balul de absolvire. A fost un mare succes!
Mihai era un muzician foarte ambițios. Colegii de breaslă îl cunosc mai bine din această perspectivă, decât publicul. Dacă voia să luăm o tonalitate mai înaltă, nu se uita că cineva nu poate. Punea interpretul să exerseze până când ieșea ceea ce și-a dorit el. El credea în forța talentului, dar nu ne dădea răgaz de odihnă, doar astfel obțineam rezultate remarcabile.
Mihai Dolgan, iubitul...
Nicolae Sulac a fost cel care i-a atras atenția lui Mihai către mine. În turnee mergeam împreună, mai cu toți artiștii de la Filamonică. Am cântat la un concert din Hâncești și am mers apoi acasă, la părinții mei. Acolo, Sulac îi tot spunea lui Mihai: „Vai, Mihai, unde te uiți tu? Ia te uită ce frumoasă este Lidia. Ia vezi ce talentată este! O iau la mine în formație.” Cu toate că eu niciodată nu m-am considerat tare frumoasă. Pe-atunci, Mihai se întâlnea cu altă fată. A mai trecut ceva timp și lucrurile s-au schimbat. La primul nostru sărut ne-am bătut cu pernele. (râde) Eram la Lvov, în turneu.
Nunta...
Căsătoria era ceva secundar pentru noi, primordială era muzica. Am ajuns într-o duminică la ușa stării civile, era închisă, bineînțeles. Eram cu totul scufundați în artă. Ca să ne înregistrăm mai repede, l-am rugat pe directorul nostru artistic, Alexandr Fedico să pună un cuvânt pentru noi, pentru urgentare. I-a rugat pe cei de la starea civilă să ne înregistreze mai repede, să nu venim din turneu cu vreun copil. Ne-au înregistrat în timp de-o lună. În ziua ceea am mers pe jos, împreună cu artiștii din formația noastră. Apoi ne-am dus la cafeneaua Nistru, unde se adunau toate notorietățile din artă: regizori de film, de teatru, poeți, scriitori, pictori... Am unit toate mesele și i-am invitat pe toți care erau în sală. După asta am mers la cămin. Eu locuiam cu fetele din Joc, iar el cu băieții din Noroc. Băieții ne-au dat camera, am rămas în doi, pentru două ore, după care am mers la concert. Era 26 aprilie, 1969.
Eram niște hipioți, nu ne doream nuntă. Dar părinții au insistat. Am ajuns la concluzia s-o facem în sat la Mihai. Au fost vreo mie de oameni, s-au adunat din toate satele din împrejurime. Nimeni nu ne-a fotografiat, nimeni nu ne-a filmat, dar a fost nemaipomenit. Mihai nu și-a dorit muzică populară și a invitat o fanfară fantastică din Sângerei care ne-a făcut cheful. A fost și Maria Drăgan la nunta noastră. Ea mă pregătise mireasă.
Artiștii de cândva...
Eram o pleiadă de artiști, cu adevărat boemi. Eu am avut fericirea să cunosc mari personalități. Am studiat cu Maria Drăgan, am locuit cu ea în același cămin. Prieteneam cu poeții, eram foarte uniți între noi. Realizam lucruri foarte frumoase împreună. Nume precum Valeriu Găină, Iurie Sadovnic, Anatol Neamțu, Gheorghe Țopa, Anatol Bivol, Ricu Vodă, Nina Gorbani, frații Cazacu, Liviu Știrbu, Valentin Goga, Ion Aldea-Teodorovici, Ion Suruceanu, Valeriu Gorgos au rămas pentru totdeauna în memoria publicului.
Succesul de peste hotare...
Eram în turneu în Tunis. După concert, consulul Franței s-a apropiat de mine să-mi propună să mă mut la Paris, împreună cu familia. A rămas frapat de timbrul vocii mele, mi-a spus că acolo voi avea un succes enorm, că voi cânta în sala Olimpia. La fel am fost invitați la Montreal, prin intermediul lui Dan Spătaru. Eram închiși după cortina de fier, n-a fost posibil să plecăm. Dar eu nici nu mi-am dorit atât de tare. Îi spuneam lui Mihai că dacă plecăm riscăm să fim uitați la baștină. Am rămas aici pentru publicul nostru, care este cel mai bun.
Dizolvarea Norocului...
S-au scris scrisori împotriva noastră, ne acuzau că noi cântăm în alte limbi, că am avea un comportament obscen... Capacul a fost pus după ce a fost la noi trupa Mondial din România. După concertul lor am rămas cu ei, la hotelul Struguraș. Am stat toată noaptea cu colegii noștri din România, am vorbit, ne-am simțit bine. Dimineața ni s-a spus că trupa e dizolvată.
Succesul de la Moscova...
În scurt timp a venit un impresar de la Moscova. Ne-a convins să ne continuăm cariera în URSS. Ne-a cumpărat bilete la avion și duși am fost. Când am ajuns, ne-au cazat la un hotel în centrul Moscovei și ne-au spus să ne pregătim de concert. Chiar în seara acelei zile urma să cântăm la hotel. Dintre soliștii Norocului am mers mai întâi eu, apoi au venit Ștefan Petrache și Anatol Cazacu. Se „băteau” impresarii pentru noi, știau că au de câștigat mult de pe urma noastră. Toți știau că dacă scrii pe un gard „Noroc”, ai sala plină. Eram cap de afiș peste tot și aveam onorarii foarte mari. Dintr-un singur concert puteam să ne luăm o mașină, dar noi investeam în instrumente și tehnică muzicală de ultimă generație. Lucram cu Smolnîi, iar el ne aducea banii în plic și-i spunea lui Mihai că dacă îi pare puțin, va mai adăuga la sumă. Trăiam în lux pe-atunci.
Revenirea în RSSM...
Am revenit în 1973, dar nu toți. Câțiva dintre artiștii Norocului au rămas la Moscova în componența diferitor trupe. Fără Mihai s-au împrăștiat care și încotro. În anul 1974 organele de partid din Moldova au permis reorganizarea formației în cadrul filarmonicii, cu numele Contemporanul, denumire sub care formația a activat până în 1985. Din 1985 trupa a revenit la denumirea inițială - Noroc.
Viața fără Mihai...
Aș fi cea mai fericită de ar fi Mihai în viață... Am mers zi de zi, șapte ani și jumătate la el la mormânt. Apoi mergeam de două-trei pe săptămână. Vorbeam cu el, mereu i-am simțit prezența. Am fost producătoarea a două concerte după ce a plecat la cele veșnice. Îi cântam repertoriul, mă sfătuiam cu el... Ne veghează și ne ajută de dincolo. Ne lipsește foarte mult.
Text: Rodica Ciorănică
Foto: Dumitru Furdui
Îmbrăcată splendid, cu o alură de vedetă internațională, făcea furori printre melomanii timpului. A fost supusă unei cenzuri nemiloase, împreună cu membrii formației, dar testul timpului își cere dreptatea sa... Astăzi, continuă să ne încânte cu apariții scenice, prezentându-ne șlagăre din trecutul nu prea îndepărtat al Norocului.
Este plină de energie și soare, de parcă timpul ar fi uitat-o în cea mai frumoasă primăvară.
Copilăria. Războiul. Tata.
Citesc românește de la 5 ani. M-au învățat părinții... Țin minte cum mă urcam în pod să citesc cărțile ascunse. Au fost timpuri grele... Cu toate acestea am avut o copilărie fericită. Am fost al doilea copil la părinți. Mai am un frate, mai mare cu patru ani.
Eu trebuia să mă fi născut la București, acolo tatăl meu își făcuse serviciul militar. Era 1944, lumea se afla în război... I-au dat o garsonieră, avea un post de muncă... Se pregătea s-o preia pe mama la București. Mama, însărcinată cu mine, s-a pornit cu căruța. Când a ajuns la Leușeni au început bombardamentele și a fost nevoită să facă cale întoarsă. Tata a mai stat puțin la București și a revenit în Hâncești. Autoritățile de-atunci au început să-i persecute pe soldații români. Tatăl meu a fost nevoit să umble fugar. A stat ascuns la un verișor, apoi fugise în Codru... Dar l-au prins și l-au trimis pe front, ca cercetaș. A revenit acasă după sfârșitul războiului, aproape infirm. Și-a făcut acasă un atelier de tâmplărie și făcea cele mai frumoase uși și porți... M-a crescut mai mult el, iar mama se ducea la lucru.
Mama...
Mama m-a învățat să cânt. Cu ea am început să cânt mai devreme decât am început să vorbesc. Știa foarte multe cântece, inclusiv, pentru copii. A fost cea mai bună voce în corul bisericesc. Cânta fermecător. Oamenii veneau la biserică să o asculte pe ea, pe Elena Botezatu. Pentru că avea auz muzical perfect au invitat-o să studieze la Conservator, să cânte la Filarmonică, însă tata nu i-a dat voie. Mihai a cules de la ea piesa „Limba noastră-i o comoară” și noi am fost primii care au interpretat-o în scenă.
Mihai Dolgan, artistul...
Eram la cămin când ne-am văzut prima dată. El venise la colega mea de cameră s-o ajute cu bani. Ne-am salutat și atât! Mai târziu, Mihai căuta o cântăreață și Tudor Goraș, colegul meu de grupă, i-a spus despre mine că știu să cânt foarte bine. M-am acompaniat singură la pian, el m-a ascultat. A rămas impresionat și a vrut imediat să mă ia în formație. Însă nu i s-a permis, trebuia să predau la școala de muzică din Hâncești, mai întâi. Așa erau legile. Am plecat pentru trei luni.
Exact când am revenit la Chișinău, murise tatăl Olgăi Sorokina, solista Norocului. Ea nu putea să iasă la concert și Mihai m-a chemat pe mine. Eu cunoșteam întreg repertoriul. La Filarmonică se făceau repetițiile noaptea. Am făcut o singură repetiție și am ieșit a doua zi pe scena Filarmonicii. Am purtat rochia de la balul de absolvire. A fost un mare succes!
Mihai era un muzician foarte ambițios. Colegii de breaslă îl cunosc mai bine din această perspectivă, decât publicul. Dacă voia să luăm o tonalitate mai înaltă, nu se uita că cineva nu poate. Punea interpretul să exerseze până când ieșea ceea ce și-a dorit el. El credea în forța talentului, dar nu ne dădea răgaz de odihnă, doar astfel obțineam rezultate remarcabile.
Mihai Dolgan, iubitul...
Nicolae Sulac a fost cel care i-a atras atenția lui Mihai către mine. În turnee mergeam împreună, mai cu toți artiștii de la Filamonică. Am cântat la un concert din Hâncești și am mers apoi acasă, la părinții mei. Acolo, Sulac îi tot spunea lui Mihai: „Vai, Mihai, unde te uiți tu? Ia te uită ce frumoasă este Lidia. Ia vezi ce talentată este! O iau la mine în formație.” Cu toate că eu niciodată nu m-am considerat tare frumoasă. Pe-atunci, Mihai se întâlnea cu altă fată. A mai trecut ceva timp și lucrurile s-au schimbat. La primul nostru sărut ne-am bătut cu pernele. (râde) Eram la Lvov, în turneu.
Nunta...
Căsătoria era ceva secundar pentru noi, primordială era muzica. Am ajuns într-o duminică la ușa stării civile, era închisă, bineînțeles. Eram cu totul scufundați în artă. Ca să ne înregistrăm mai repede, l-am rugat pe directorul nostru artistic, Alexandr Fedico să pună un cuvânt pentru noi, pentru urgentare. I-a rugat pe cei de la starea civilă să ne înregistreze mai repede, să nu venim din turneu cu vreun copil. Ne-au înregistrat în timp de-o lună. În ziua ceea am mers pe jos, împreună cu artiștii din formația noastră. Apoi ne-am dus la cafeneaua Nistru, unde se adunau toate notorietățile din artă: regizori de film, de teatru, poeți, scriitori, pictori... Am unit toate mesele și i-am invitat pe toți care erau în sală. După asta am mers la cămin. Eu locuiam cu fetele din Joc, iar el cu băieții din Noroc. Băieții ne-au dat camera, am rămas în doi, pentru două ore, după care am mers la concert. Era 26 aprilie, 1969.
Eram niște hipioți, nu ne doream nuntă. Dar părinții au insistat. Am ajuns la concluzia s-o facem în sat la Mihai. Au fost vreo mie de oameni, s-au adunat din toate satele din împrejurime. Nimeni nu ne-a fotografiat, nimeni nu ne-a filmat, dar a fost nemaipomenit. Mihai nu și-a dorit muzică populară și a invitat o fanfară fantastică din Sângerei care ne-a făcut cheful. A fost și Maria Drăgan la nunta noastră. Ea mă pregătise mireasă.
Artiștii de cândva...
Eram o pleiadă de artiști, cu adevărat boemi. Eu am avut fericirea să cunosc mari personalități. Am studiat cu Maria Drăgan, am locuit cu ea în același cămin. Prieteneam cu poeții, eram foarte uniți între noi. Realizam lucruri foarte frumoase împreună. Nume precum Valeriu Găină, Iurie Sadovnic, Anatol Neamțu, Gheorghe Țopa, Anatol Bivol, Ricu Vodă, Nina Gorbani, frații Cazacu, Liviu Știrbu, Valentin Goga, Ion Aldea-Teodorovici, Ion Suruceanu, Valeriu Gorgos au rămas pentru totdeauna în memoria publicului.
Succesul de peste hotare...
Eram în turneu în Tunis. După concert, consulul Franței s-a apropiat de mine să-mi propună să mă mut la Paris, împreună cu familia. A rămas frapat de timbrul vocii mele, mi-a spus că acolo voi avea un succes enorm, că voi cânta în sala Olimpia. La fel am fost invitați la Montreal, prin intermediul lui Dan Spătaru. Eram închiși după cortina de fier, n-a fost posibil să plecăm. Dar eu nici nu mi-am dorit atât de tare. Îi spuneam lui Mihai că dacă plecăm riscăm să fim uitați la baștină. Am rămas aici pentru publicul nostru, care este cel mai bun.
Dizolvarea Norocului...
S-au scris scrisori împotriva noastră, ne acuzau că noi cântăm în alte limbi, că am avea un comportament obscen... Capacul a fost pus după ce a fost la noi trupa Mondial din România. După concertul lor am rămas cu ei, la hotelul Struguraș. Am stat toată noaptea cu colegii noștri din România, am vorbit, ne-am simțit bine. Dimineața ni s-a spus că trupa e dizolvată.
Succesul de la Moscova...
În scurt timp a venit un impresar de la Moscova. Ne-a convins să ne continuăm cariera în URSS. Ne-a cumpărat bilete la avion și duși am fost. Când am ajuns, ne-au cazat la un hotel în centrul Moscovei și ne-au spus să ne pregătim de concert. Chiar în seara acelei zile urma să cântăm la hotel. Dintre soliștii Norocului am mers mai întâi eu, apoi au venit Ștefan Petrache și Anatol Cazacu. Se „băteau” impresarii pentru noi, știau că au de câștigat mult de pe urma noastră. Toți știau că dacă scrii pe un gard „Noroc”, ai sala plină. Eram cap de afiș peste tot și aveam onorarii foarte mari. Dintr-un singur concert puteam să ne luăm o mașină, dar noi investeam în instrumente și tehnică muzicală de ultimă generație. Lucram cu Smolnîi, iar el ne aducea banii în plic și-i spunea lui Mihai că dacă îi pare puțin, va mai adăuga la sumă. Trăiam în lux pe-atunci.
Revenirea în RSSM...
Am revenit în 1973, dar nu toți. Câțiva dintre artiștii Norocului au rămas la Moscova în componența diferitor trupe. Fără Mihai s-au împrăștiat care și încotro. În anul 1974 organele de partid din Moldova au permis reorganizarea formației în cadrul filarmonicii, cu numele Contemporanul, denumire sub care formația a activat până în 1985. Din 1985 trupa a revenit la denumirea inițială - Noroc.
Viața fără Mihai...
Aș fi cea mai fericită de ar fi Mihai în viață... Am mers zi de zi, șapte ani și jumătate la el la mormânt. Apoi mergeam de două-trei pe săptămână. Vorbeam cu el, mereu i-am simțit prezența. Am fost producătoarea a două concerte după ce a plecat la cele veșnice. Îi cântam repertoriul, mă sfătuiam cu el... Ne veghează și ne ajută de dincolo. Ne lipsește foarte mult.