Interviu: Rodica Ciorănică
Foto: Dragosh Cojocaru
Make-up: Ekaterina Ketruska
Styling: Ellen Sharafullina
Despre reînviere și un nou început.
Prieteni risipiți și adevăratele comori găsite unde nu s-a așteptat.
Ellen Șarafullina, specialist în drept internațional, designer vestimentar, critic de modă și o femeie specială și frumoasă, care face dezvăluiri exclusive într-un interviu sincer și viu despre drama prin care a trecut și cum aceasta i-a schimbat viața.
Chișinăul a fost bulversat în acea zi de teribilul accident de la Petricani, unde o Tesla a intrat cu o viteza suspectă într-un tir. Telefoanele bărbatului de la volan și femeii de alături, sunau necontenit. Nici Ivan, nici Elena, nu au răspuns în acea zi la apelurile fetiței lor de 11 ani... Ivan nu avea să mai răspundă niciodată. Elena, abia peste câteva zile de comă.
...Elena, cum îți amintești de acea zi?
A fost o duminică liniștită, ca toate duminicile. Veneam spre casă și a fost foarte ciudat că Tesla, un automobil atât de performant, a luat brusc o viteză necontrolabilă și nu a reacționat la niciun buton, fapt care a provocat accidentul. ...Mi-am revenit din comă peste câteva zile, cu greu. Îmi amintesc foarte bine momentul când m-am trezit. Aveam vederea în ceață, abia de mi-am dat seama că vorbesc cu o soră medicală și că sunt pe patul de spital. „Ce s-a întâmplat?” Mi-a spus: „Bine că sunteți în viață și nu e mai rău” și mi-a introdus acul în cateter. Am adormit și nu mai știu ce s-a întâmplat. Am plecat într-un vis departe de lumea reală. Nu-mi amintesc nici primele dureri, nu le puteam localiza, mă durea totul. Mă durea fiecare celulă după acest accident înspăimântător. Am fost învățată să respir din nou, asta îmi era unica salvare. Niciodată n-o să mai vizionez în filme cadre din sălile de terapie intensivă. Regizorii nu se pricep la asta. În realitate e cu totul altceva – un adevărat infern.
Acum reflectez mult la ce mi s-a întâmplat și mă întreb cum de am rezistat unor dureri fizice atât de mari și de ce Dumnezeu mi-a dat încă o șansă la viață. Care e scopul lui? E dificil să înțelegi ce e mai greu să suporți în asemenea momente: durerea și neputința fizică sau incapacitatea de a gândi normal.
Te-ai trezit la terapie intensivă. Cum ai aflat ce s-a întâmplat?
Nu știam exact ce s-a întâmplat cu mine în timpul accidentului, cine a decedat și cine a rămas în viață. Accesul către mine fusese restricționat. Mă vizita, uneori, prietena mea Nonna, care a trăit momente dificile alături de mine în ziua în care am fost adusă la spital, după accident. La fel de des eram vizitată de amici care, întâmplător, au fost martori la accident, dar care care se interesau doar dacă voi supraviețui. Pentru unii oameni, care purtau o mască în fața mea, înțeleg acum că mai bine ar fi fost să mor. Dar nu am timp de ei acum... Conștientizasem că puteam să n-o mai văd niciodată pe fetița mea și mi s-a făcut frică. Prin urmare, fiecare minut petrecut alături de copil este acum prețios și valoros pentru mine, ea este sensul vieții mele.
Care a fost concluzia medicilor când ai ajuns la spital? Cum au reușit sa te salveze?
Primii mei salvatori au fost medicii din ambulanță, care au reacționat profesionist și mi-au acordat primul ajutor medical de urgență. Le voi fi veșnic recunoscătoare pentru faptul că mi-au salvat viața. Dețin toate înregistrările video de la accident, dar nu le pot privi și nici nu cred că o voi face vreodată. E ca și cum ai privi cum te naști a doua oară, e dificil și imposibil pentru mine.
Vrei să spui „mulțumesc” cuiva anume?
Vreau să mulțumesc șefului secției de traumatologie, Igor Maxim, astfel de oameni ar trebui să primească distincții de stat și să fie promovați pentru că salvează vieți. Am fost uimită de căldura, umorul și atenția pe care mi le-au arătat în acea secție. Voi fi recunoscătoare acestui medic toată viața și îi voi purta respectul.
Te-a speriat ideea să nu știi cum va fi viața ta mai departe?
Nu mă speria gândul la viitor, eram sub influența unor medicamente puternice, conștiința mea era întunecată, îmi era greu să mă concentrez. Îmi era teamă că această ceață din mintea mea nu se va risipi niciodată. O stare foarte neplăcută, prin care am trecut cu mare chin.
Cum ai revenit la viața de până la accident?
Specialiștii mi-au recomandat să schimb ambianța și țara, acest lucru fiind cea mai bună terapie pentru mine și copil.
Îmi spuneai că fiica voastră, Anna, nu a plâns încă. Crezi că are o intuiție mai dezvoltată sau legătura de sânge dintre voi a făcut să simtă impactul?
Anna, fetița mea, mi-a transmis puterea de a rezista. Ea nu a lăsat să se vadă niciun semn de tristețe, nicio secundă, și prin asta a oferit un exemplu extraordinar de rezistență și putere interioară. Este un copil care, la vârsta de 11 ani, a trecut printr-un eveniment cutremurător și nu a vărsat nicio lacrimă, a procesat totul în interiorul ei și m-a susținut tot timpul.
Prietenii comuni ți-au rămas aproape?
Din păcate sau poate din fericire, mulți prieteni vechi au dispărut, s-au evaporat de parcă nici nu au fost. Presupun că s-au speriat de instabilitate, de faptul că le-aș putea cere ajutorul. Nicolas de Chamfort spunea că există trei tipuri de prieteni: prieteni care te iubesc, prieteni indiferenți și prieteni care te urăsc. În cazul meu, a fost o surpriză șocantă – am descoperit că am avut sute de prieteni care mă urăsc și care îmi zâmbeau în față. Pot număra pe degetele unei mâini oamenii adevărați care mi-au rămas alături, dezinteresat! Cei care au grijă de mine în mod constant, cei care mi-au oferit ajutor și susținere, cei care mi-au adus supă de oase pentru vindecarea fracturilor, îi consider membri ai familiei până la sfârșitul vieții.
Viața continuă?
Viața continuă într-un mod formidabil. Și asta vreau să transmit tuturor femeilor din Moldova – să nu dați niciodată mâinile în jos. Să luptați pentru fericirea voastră, sunteți puternice. Eu am lupta și am meritat, sunt mai fericită decât am fost vreodată. Am învățat să râd din nou, să mă bucur de viață, de lucruri mici. Nu prea mă rețin la lucruri triste sau oameni supărăcioși. Îmi par mici și neimportanți. Viața e prea scurtă să pierd timpul cu ei. Nu merită atenția mea. Cândva le dădeam importanță, acum nu.
Ești o femeie bogată?
În suflet, da. Bogăția e familia și viața dăruită de Dumnezeu. Dar numărul celor care mi-au dorit moartea chiar mă uimește. Mă doare să văd cum oamenii pot deveni atât de mizerabili pentru niște bani.
Ce se întâmplă? Atât de mulți oameni pretind la bunurile tale?
Multă vreme după accident mă sunau tot felul de indivizi, care cu sfaturi, care cu negocieri urgente, care cu bârfe, dar eu încetul cu încetul le-am aranjat pe toate la locul lor și nu m-am lăsat provocată. Ajutorul a venit de unde nu mă așteptam. Apreciez foarte mult această faptă și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi l-a trimis în cale pe îngerul meu păzitor, bărbatul care a dat un nou sens vieții mele. Le sunt recunoscătoare prietenilor care au avut grijă de mine, care îmi aduceau delicii, cadouri și pur și simplu o cană cu apă. O să îi țin minte toată viața. Le mulțumesc celor care mă scoteau la plimbare, celor care mă invitau la vreo cafenea, în oraș. Le mulțumesc enorm, celor trei oameni dragi mie care îmi sunt mereu aproape.
Cum arată acum viața ta?
Formidabilă. Acum simt altfel frumusețea naturii, pot să contemplez marea ore în șir. Multe lucruri îmi par altfel acum, reînnoite, de parcă le văd pentru prima dată. Vreau să-mi petrec cât mai mult timp alături de copilul meu și familia mea, vreau să învăț și să aflu cât mai multe lucruri importante care merită timp și atenție. Chiar dacă cunosc cinci limbi străine, simt că vreau să mai învăț ceva nou. Este un tribut al meu pentru cultură. Între timp, mă aprofundez în gramatica franceză, care este cea mai complicată din lume. Mă gândesc că pierdem mult atunci când nu ne întâlnim unii cu alții, pentru oricine poate fi ultima zi din viață. Că nu ne vorbim, ci doar ne scriem în rețele de socializare. E o greșeală enormă pentru omenire. Dacă aș avea această putere, aș limita accesul la WI-FI, aș introduce zile fără automobile pe străzi, ca oamenii să se oprească și să simtă cât de natural și firesc curge timpul.
Te gândești și la viitor?
Mi-am găsit locul de suflet în Sudul Franței. Și aici am planuri colorate de viitor. Unele au dat roade și succese pe care le țin deocamdată doar pentru mine. Fetița mea, Ana, este un talent în dezvoltare, cântă la harpă și aș vrea să continue, să fie auzită și apreciată în toată lumea. Visez să fie aplaudată în cele mai bune săli de concerte. Harpa este un instrument unic, aceasta a fost construită în baza unei arme. Unul dintre cele mai vechi instrumente din lume, harpa sau lira a fost creată de un vânător sau luptător care a întins 3-4 fire de dimensiune diferită și a început a scoate sunete plăcute. Lira este un simbol de mare importanță a cultului soarelui și apei. Are un rol important în acțiunile de împăcare a luminii și întunericului, cerului și pământului, a soarelui și lunii. Consider că o fată frumoasă ca Ana, în rochie de gală, interpretând la harpă, este o imagine foarte plăcută, estetică.
Ce activități te atrag la moment?
Businessul european. Mi-aș dori să-mi continui training-urile de construire a imaginii personale. La seminare aflăm cum putem depăși dificultățile vieții, bolile și traumele și cum rămâi fidelă stilului tău, frumuseții și grației tale naturale. Ai posibilitatea de a afla ceva mult mai calitativ decât ceea ce oferă „țiganii informaționali” ce s-au înmulțit pe net și ne învață cum să trăim, cum să mâncăm, cum să ne mărităm, cum să câștigăm bani, cu cine să dormim, cum să ne folosim de oameni în scopuri materiale și cadouri.
Acum, prețuiești altfel viața?
Indiscutabil! Acum prețuiesc și apreciez, totul, dintr-o altă perspectivă. Am învățat să respir prin durere, am depășit suferințe mari ca să fac din nou, primul pas. Orice înghițitură îmi este un cadou, eu nu puteam nici să înghit. Mă încântă orice floare primită, orice privire plină de bunătate, orice cuvânt bun fără ascunzișuri. Le sunt recunoscătoare tuturor prietenilor falși care au dispărut din viața mea și eu i-am lăsat să plece cu pace. Le sunt recunoscătoare celor puțini care au rămas, care-mi sunt alături și care îmi iubesc copilul.
Zici că nu știi dacă o să rămâi în țară, nu îți place Moldova?
Era necesar să fac o schimbare în viața mea, așa mi-au recomandat toți medicii. Ador sudul Franței. Aici totul arată foarte elegant, rămâi încântat de arhitectura bogată și de bucătăria lor minunată, de oamenii fericiți și mulțumiți de viață. Dar Franța nu este doar despre bucătărie, ea este patria stilului și a parfumurilor.
Cum te-a schimbat această dramă?
Accidentul rutier, deși a fost o tragedie, m-a făcut mai puternică. Am devenit pasărea Phoenix, am reînviat, mi-au crescut aripile. Acum le pot face pe toate, trebuie să le reușesc, că am pentru cine.
Am înțeles că nu fiecare om poate fi recunoscător pentru binele făcut. Uneori, o faptă bună poate fi pedepsită. Sunt prea sinceră și bună, uneori, dar nu pot schimba asta în mine. Așa sunt eu.
Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a dat încă o șansă, pentru răsăriturile și apusurile de soare, pentru aromele pe care le pot simți, pentru binele pe care-l mai pot face pentru cei apropiați.
La ce visezi acum?
Toate visurile mele sunt perfecte. Doar trebuie să păstrez ceea ce am și să completez. De exemplu, visez să locuiesc într-o vilă micuță cu vedere spre Pamplonne, una dintre cele mai râvnite plaje din lume, din Saint-Tropez. Să savurez răsăriturile de soare și în fiecare zi să mulțumesc celui care mi-a salvat viața, mi-a întors dorința de a crea, de a face bine.
Aș deschide cursuri pentru fetele ce caută o educație mai aleasă. Le-aș învăța bunele maniere și eticheta și le-aș dărui multe din cunoștințele mele de viață. E un proiect idealist, mai puțin rațional, dar este necesar.
Am planificat o mulțime de proiecte frumoase, care vor surprinde plăcut publicul din Moldova și Franța, așa că urmăriți știrile!
