ROZA VÂNTURILOR
Azi despre... O cafea cu mine
Într-un timp, fața mea dădea continuu impresia că ceva nu îi place. Da, nu îmi plăcea mai mereu ceva la toate și la orice, dar nu voiam să se vadă asta pe fața mea. Cert e că simțeam și feedback-ul imediat, un soi de ezitare, răceală, atenție sporită din partea echipei pe care o gestionam într-o corporație.
Păream șefa acră... la doar 34 de ani.
Ba chiar într-o zi am auzit unul dintre angajații mai îndrăzneți de fire cum a șoptit printre dinți că aș fi așa pentru că sunt „одинокая женщина”.
Să vă zic ce am făcut? L-am invitat la o cafea. O făcusem pentru a-i demonstra ceva sau din orgoliu? Nu știu acum. Dar după discuția la acea cafea cu siguranță a înțeles că ar trebui să-și țină părerile la el și să nu mai pună etichete. Că nu suntem haine... nu?
De atunci am hotărât să-mi învăț fața să fie o bună actriță, sau cel puțin o diplomată iscusită. Am început să îmi exprim încă mai des opiniile și să fiu mai directă. Am învățat să spun „nu" când simțeam că trebuie să spun și, cel mai important, am început să-mi construiesc propria fericire, din mărunțișuri întâi, apoi și din piese mai mari.
Da, sunt ok cu mine. Și da, nu sunt ok cu mine în același timp. E și normal să fie așa. Iar dacă ceva cuiva nu place, mă uit în ochii săi și-mi zic... „Ei și ce?”, vorba cântecului Mădălinei Manole „Ei și ce dacă ne mai și bârfesc, e liber oricine să spună orice.”
... Și-i deschid ușa pentru o cafea.
Foto: unsplash.com, pixabay.com