ROZA VÂNTURILOR
Îmi amintesc clar acel prim fluture în stomac. Îmi provocase parcă vertij și stare de tremur... de rău. Aveam nici 22 de ani, lucram într-o companie mică și activă, în care toți fac de toate doar ca să meargă lucrurile strună. Inclusiv mă prindeam să fac curierat la necesitate și duceam facturi, contracte pe la birourile partenerilor.
În acea dimineață șefa, grăbită și ea la un brunch cu potențiali parteneri, îmi lăsase pe masă un bilețel cu: „Factura + Contract, la ...”. La ei nu mai mersesem, dar cunoșteam zona și o plimbare de toamnă târzie era tocmai ce aveam nevoie.
Am ajuns repede, că mă dusesem în gânduri. Mi-am dat seama că mai mult am fugit decât să merg, respirația îmi era agitată și arătam cumva răvășită. Mai mult ca o copilă, decât o femeie. Dar tot nu m-am oprit să trag aer în piept, am bătut la ușa pe care văzusem tăblia DIRECTOR, ca să las secretarei actele și poate înapoi să reușesc să văd pe unde merg, să-mi iau și o cafea.
„Intrați!”... Neașteptat, o voce masculină, puternică, vibrantă. Ușa se întredeschise parcă din mersul cuiva și de cum am pășit pragul mi-am țintit fără să vreau privirea spre umerii săi. „Secretara lipsește azi. Ați adus ceva? Lăsați pe masă.” Am șoptit printre buze: „Factura, contractul”, le-am pus pe masă și am ieșit.
La drum întors eram și eu întoarsă pe dos... apoi săptămâni întregi m-am gândit doar la acei umeri puternici, vocea pe care o auzisem, parfumul amar pe care am reușit să-l simt... Nu înțelegeam de ce îl păstrez în mine. Îmi părea rău că nu m-am uitat la fața sa, că nu știu nimic altceva despre el. Îmi dădeam seama că cel mai probabil e căsătorit cu o frumusețe, că are copii mici care îi șifonează sacoul când ajunge acasă, că nici nu m-a observat.
Am făcut o obsesie. Un fel de vis după vis, imposibil după imposibil. Trai în imaginație.
Verificasem în contract că a fost stabilită o colaborare de un an. Așteptam următoarea perioadă de facturare ca să mă rog să duc tot eu actele...
Am mers lună de lună. L-am adunat ca pe un puzzle, am căutat pe net orice informații despre el, într-o zi mi-a și zâmbit, dar așa, mai mult din politețe. Îmi părea ideal. Imposibil. De aceea am încercat să-mi scot avântul din inimă și să caut calitățile lui în alți bărbați. Accesibili.
La un an distanță, am mers ca reprezentant al companiei în care activam la un vernisaj. Recunoscusem doar două persoane din toată mulțimea, un cuplu ce-și dezvoltă o afacere, și m-am alăturat lor, sorbind pasiv dintr-un vin bun. Nimic nu prevestea o nouă furtună de fluturi, dar l-am văzut apropiindu-se de acel cuplu... i-a salutat, apoi mi-a întins și mie mâna în semn de salut. I-am simțit doar o ușoară apăsare pe vârfurile degetelor mele, caldă și moale, ce te poate domina într-o secundă.
În acea seară am băut vin împreună. L-am admirat atât de aproape. M-am bucurat pentru soția sa fericită. Mi-am luat porția de parfum, putere și atracție.
El probabil m-a uitat în ziua următoare. Nici nu avea de ce să mă țină minte.