Autor: Ileana Rusu

(aproape roman)

- Tu ești vioara cântecelor mele... Și cântecul... chemărilor din mine...
- Ești insula mea doldora de dragoste, iubire... Cu tine nu mi-e teamă să fiu eu...

Ce mai, adevărați poeți! Relația noastră evolua de la o zi la alta și parcă îmi și era nu știu cum să o numesc aventură... Cum poate fi un simplu tren, dacă sufletul cânta și rimele se nășteau spontan, pe apucate, la orele matinale sau în prag de noapte? Cuvintele se transformau în adevărate perle și impuneau chiar și melodii.

Voi ați observat că fiecare emoție seamănă cu o melodie? Un playlist care se schimbă de câteva ori pe zi? Uneori te rupe Carla’s Dream, alteori bocești după Irina Rimes, iar în alte momente cel mai bun confident îți este Lolita sau Loboda ori vreun single mai retro? După ce îl vedeam, în cap îmi răsuna și Leonard Cohen, iar diminețile puteau lesne intra peste mine cu Pasha Parfeni. Spre miazăzi ajungeam o strună de chitară în Nightwish, iar pe la cină, conștientă că nu are cum să vină, să te doară-n cot cu Verka Serdiucika.

Și el mă călătorea prin diverse discuri, CD-uri, Spotify, YouTube, până ajungeam benevol o romanță dintr-un film sovietic.

Cea mai tare melodie pe care mi-a remis-o și despre care credeam că e doar despre mine?
- Parfumul femeii mele...
- De ce?
- Pentru că îmi place.

Evident că fantezia mea, dar și experiența de viață mi-a cântat în cap că nu sunt singura destinatară. Bine, au mai fost și alte urechi și buze care au îngânat-o. Poate tot după plecarea lui, transformate într-un mix de senzații și dominate de aceleași impresii: îmi oferea suferința de care aveam nevoie, acel obscurantis în care mă scăldam și despre care credeam că ar fi esența mea...

Mozart... Requem for a dream? Dar oare îmi doream ceva mai mult? Să îl văd zilnic în fața mea, să îi aflu defectele? Să îl aud cum merge la baie, cum scuipă în chiuvetă după ce-și spală dinții? Vroiam eu acele note muzicale pe portativul cotidianului meu? Să îi pun sanwich în caserolă, să îi calc tricourile și să îi cârpesc ciorapii? Să îmi dedic întreaga zi și noapte lui? Stați... Ce DEMO s-ar cere în această situație? Femeii care mă iubea, nici casa mea nu-i trebuia...? Casa nu, dar ceva în schimb tot aș fi cerut.

Și nu cred că aș fi fost tare happy dacă își lăsa soața și copilul și ar fi interpretat ariile existenței în aceeași orchestră cu mine. Rațiunea era dirijorul și am lăsat-o să își facă treaba.

Tangouri în alb-negru și mov desenau pe podea o cheia sol. Aluneca, se rătăcea printre gândurile că sunt femeie de o oră. Uneori de două. Și foarte rar de două și. Amor ca într-un libretto. Prima vioară era el. Eu doar o cobză. Melodia noastră devia de la toate legile muzicii. Partitura lui domina notele mele de subsol. Eu îmi interpretam cavatina și îi aplaudam tacit aria lui de factură arioso.
- E bine fără mine?
- Nicidecum, dar întrebarea nu e oportună. De mine se știe. Dacă ție îți este mai ușor și nu vezi sens, te înțeleg.
- Tu vezi sens?
- Nu știu... Eu am o vârstă, trăiesc doar clipa. Și atât.

Și refrenul: tu meriți să fii prima. Și nu umbra. Să poți ieși la un teatru, film. Și eu nu-ți pot oferi prezența mea, din păcate...

Final de lovestory? Inna feat Carla’s? POHUI!

Un ultim acord? Rămasă fără band?

Poza lor mi-a schimbat ritmul. El și ea. Un sărut tandru pe frunte. Și mâna mea o singură dată sărutată...

Un adagio fără sfârșit...

Do-re-mi...

 (Va urma...)

Sursa foto: Google.com