Autor: Ileana Rusu

(aproape roman)

- Bună dimineața. Am înțeles cine ești și cred că e cazul să fiu sincer cu tine. Sunt căsătorit, am un copil și...

Un mesaj lung m-a trezit a doua zi. WhatsApp-ul a vibrat de la venirea lui, dar nu m-a mirat. Pentru că știam. De însurat, de soață, de copii. De unde știam? Habar nu am! Uite-așa știam.

Nu eu i-am răspus, ci Nietzsche. Cu un citat pe care îl notasem cred că acum două decenii într-un blocnotes rufos de la atâta înțelepciune străină. Toată acea zi am tapat mesaje. El cu o viteză uimitoare de a le ticlui, încât mă dezbrăca de orice clișeu și mă purta de la bucătărie la balcon, de la balcon în dormitor și un pic pe holul îngust al apartamentului în care locuiam și din care urma să trec în altul. Prea mă deprima și prea multă prezență de-a fostului prin el!

Glume cu duiumul. Cu tentă fină de sexualitate. Cu linkuri de melodii și filmulețe de pe TikTok. Deveneam un antagonism și o absurditate în secundele în care încercam să stabilesc un comportament care să nu mă compromită. Nu, unul care să nu îmi dăuneze. Era mijlocul lui ianuarie și afară era un pic de zăpadă. Cu ce mă îmbrac? Ce papuci îmi iau? Și lenjerie? (Îmi spuneți de ce mă interesa ce chiloți voi îmbrăca din vreme că mă invita omul la o plimbare și o cafea?!) Știam că e înalt și că a fost antrenor de înot. Deci, e un om al apelor despre care se crede că sunt atât de curați, încât goi strălucesc și că au un miros al purității. Al clorului, măi femei. Că bazinele din Chișinău mai folosesc acest element din tăblița lui Mendeleev pentru a proteja vizitatorii de nimatode și râie.

Așa... Și parfum? Cu care mă dau? Colecția mea din trei sticle (niciuna cu feromoni!) a fost mirosită de câteva ori fără însă vreo decizie finală.

Tic-tac... Tic-tac... Clipele se scurgeau ca într-un cortegiu fără de sfârșit... Țigări rămâneau tot mai puține în pachet. Ceștile de cafea se goleau una după alta... Nu mai ieșisem la un randevu de patru ani! În acest răstimp m-a atins un singur bărbat care, din păcate, mi-a afectat prin atingerile sale și sufletul. Ce să fac? Ce să spun? Cum să mă port? Să mă las sărutată sau nu? Cum să îl salut? Cum să...?

Am ieșit afară îmbrăcată mai degrabă sumar. Era cu mașina. Parcată în partea dreaptă a blocului. I-am zâmbit sec. M-am așezat pe bancheta din față, de lângă el.

Umerii lui. Au fost cei care mi s-au arucat din prima în ochi! Lați, voinici, cu personalitate și plini de masculinitate! Și... m-am pierdut în universul lor. Am mers în parc. Un latte, o țigară, deși e nefumător, am aflat despre eșecurile lui în dragoste, el despre ale mele.

Pauză. Frig. Blugi fără ștrampi. Capul gol. M-am ridicat în vârful tălpii și l-am sărutat. Nu a ripostat. Nici n-a prea răspuns. I-am atins umerii. Îmi șopteam în gând cu voce Îmbrățișează-mă! Ține-mă lângă tine! Trăiam senzația că îl știu de când mă știu și pe mine. Că el e cel căutat. Că pe el l-am așteptat. Că toți cei de până la el au fost doar în imaginația mea.

Dar era frig. Și m-a adus acasă. Și l-am invitat sus. Și a vrut să facem sex. Și l-am alungat acasă.

Și s-a dus. Și am crezut că nu mai revine. Zic, așa să fie. Din vreme ce l-am refuzat din prima seară, o a doua puțin probabil să mai urmeze. Dar umerii lui... Emblema virilității! I-aș mai fi atins o dată. De zeci de ori. I-aș fi închiriat de la el pentru veșnicie... Singură, în patul desfăcut și în pijamaua vărgată, și doar cu frazele unei frumoase melodii de buze:

Pentru care temei,

Lași pe umerii mei

Flori de gheață?

Noapte bună. Eh...

To be continued...

Foto: google.com