ROZA VÂNTURILOR
Mergeam pe cerc, dintr-o minciună în alta, iar planurile și evadările noastre deveneau tot mai dulci. Jucam între doi bărbați, dar cu aceeași poartă. Ștefan nu a bănuit nimic, fiindcă erau momente când nici eu nu credeam că pot face așa ceva. Eram căsătoriți de peste 15 ani, dar nu puteam avea copii. Doream mânuțe moi, rochițe și papucei de fetiță mică, două cosițe să alerge printre cei 32 de mp ai noștri, dar toate încercările noastre au eșuat. Am învățat poziții noi, am trecut la un regim special până mi-am pus mască de femeie ușoară și m-am decis să fac tată pe altcineva. Foști colegi de clasă, el disperat după fosta lui soție, eu după copiii pe care nu-i aveam, ne-am dat întâlnire într-un apartament. Nu aveam nicio emoție, de parcă albiturile ne-ar fi cunoscut de acum un secol. S-au așezat sub noi și ne-au ținut cald până se schimbau următoarele partide.
Zâmbetele mele aveau mască, florile aduse acasă purtau mască, papucii mei de bucătărie purtau mască. Jocul prindea contur, iar eu făceam tot mai multe schițe și proiecte de flirt. Burta mea nu creștea, iar eu trăiam intens aventura. Într-un șir de noutăți, am auzit că la o clinică se oferea printr-un concurs un certificat cadou pentru fertilizare in vitro. Cu un bilet câștigător, am sărit în gâtul lui Ștefan și am crezut-o unica noastră șansă. El nesigur, eu hotărâtă să fiu mamă, ne-am pornit la Chișinău. Perioada de analize a durat. Toți pașii au fost făcuți încet, dar sigur. Omul din planul 2 nu a dispărut, îmi intrase tot mai mult sub piele și chiar pe perioada sarcinei devenea sursa mea de liniște. Era taximetristul meu preferat, plus că pentru pasagera lui gravidă cheltuielile de drum erau nule. Eu și șoferul meu am luat o mască comună și l-am ademenit în prietenia noastră pe soțul meu. Ștefan nu-mi acorda atenția pe care o cere orice femeie. Era suficient să plece la lucru și să se întoarcă cu un pachet de lapte. Cum nu s-a priceput la făcut copii, așa nici nu a putut să-i crească.
Când am venit de la maternitate, în ușă stătea mătura și două farfurii de borș, pe când eu așteptam baloane cu heliu și artificii cu flori la fiecare ungher. Mi-am pupat copiii și ne-am contrazis la o lingură de mâncare chioară. Gemenii mei s-au născut cu dificultăți de sănătate, mult timp m-am simțit vinovată, au fost momente când credeam că mor în palmele mele. Seara fără somn, ziua prin spitale, dar întâlnirile oricum își găseau loc sub același acoperiș. Devenise o chestie molipsitoare, nu mă puteam lăsa de răsărita asta.
A venit ziua când mi-a căzut masca, Ștefan l-a prins pe taximetrist în casa noastră. Aici jocul meu luă reguli mult mai serioase și cu vânătăi pe sub ochi. Am divorțat de tatăl copiilor mei și l-am „angajat” pe taximetrist. Actorii din culise și-au schimbat rolurile și au rămas fără regizor. Ștefan s-a retras la mănăstire, iar șoferul scos de la volan s-a pus la întrecere cu paharul. Într-o amiază tulbure de beție, pe o margine de scaun îi amorțea o jumătate de cap. După o bătaie, tulbureala devenea mai evidențiată. Medicii i-au interzis să mai consume alcool, dar dereglările lui mentale se vedeau de la distanță. Dincolo de perete, unde dormeam cu copiii, îl auzeam cum vorbește singur, striga la fosta lui soție și spunea necontenit că mă iubește. Copiii mei începuseră să-i copie niște caractere și asta m-a speriat. I-am dus hainele la casa de nebuni, iar peste cinci zile dormea pe scara de la bloc. Dimineața se ducea la bar și își lua porția de licoare afumată și toată ziua mă păzea sub geam. Eu aveam lacrimi în ochi, dar el așa își umplea sticlele cu rachiu. Copiii strigau prin casă, el afară, iar eu îmi coseam masca de găuri.
Îmi cresc copiii prin spitale, bani nu am avut niciodată, iar masca îmi stă deja sub gât.
Scris de Zina Bivol, în baza unei mărturii anonime.