ROZA VÂNTURILOR
„Da crești odată!”, „Nu smiorcăi!”, „Fii mare!”, „Băieții nu plâng!”
Am plâns ultima dată pe când aveam 7 sau 8 ani și pentru asta am primit bătaie. S-a adeverit că sunt prea multe bocete în casa tatălui meu. Pe cine nu enervează plânsul unui băiat de clasa II-a? Atunci știam că pe toți, fără excepție.
Am învățat tehnica care gâtuie plânsul – băsmăluța făcută boț și prinsă strâns între dinți. Întâi plângeam pe înfundate, apoi, ușor ușor, aceeași stare s-a schimba în cealaltă extremă – când îmi venea să plâng, în loc de băsmăluță, strângeam pumnii strâns, răbufneam de furie și mă umpleam de o energie nebănuită de luptător.
Când rămâneam singur, mă băteam cu pumnii în burtă din toată puterea și când simțeam că vin lacrimile, le rețineam cu mândrie.
Ca și continuare a acestei schimbări, am devenit absolut insensibil la lacrimile altora. A plânge însemna slăbiciune, iar eu nu acceptam oameni slabi alături.
Am trăit peste patru decenii în această convingere. Am obținut respect, poziție, creștere. Poate că am fost prea dur, dar am mers sigur indiferent de deciziile luate și credeam că nu există un alt fel de a fi pentru mine.
Cred că am fost un om corect. Nu emotiv. Nu empatic. Dar neapărat corect.
Momentul de cotitură a fost unul tare neașteptat. Fiul meu a devenit tată. Când mi-am ținut nepoțica în brațe pentru prima dată, la maternitate, am plâns. Soția mea a rămas absolut șocată de reacția mea. Și eu la fel. Doar feciorul nostru s-a apropiat, m-a bătut pe umăr râzând și a zis, „Tata, ești mare!”
De atunci băiatul mare își permite să devină din când în când și o mare de lacrimi. Și asta a început chiar să mă bucure.