Photo & Retouch by Victoria Viprada
ROZA VÂNTURILOR
Viața în cuplu este o poveste despre perpetua reinventare. Timp de 15 ani, alături de celălalt, înțelegi că și tu, și el trăiți mereu un fel de metamorfoză. De fapt, acolo, în acea continuă schimbare, stă ascunsă viabilitatea sau eșecul celor doi care împart un pat. Felul în care înveți să treci prin aceste transformări determină (ne)dorința de a rămâne împreună. E mereu nevoie de distanțe și apropieri, de mister. Misterul cu care împarți un dormitor – iată ce este Celălalt și, atâta timp cât el știe să fie asta, există șansa să nu se producă ruptura. Părinții și bunicii noștri i-au mai zis și taina cununiei. Noi, așa cum de cele mai multe ori suntem neatenți, nu i-am găsit un nume.
Mă gândesc la Emma Bovary, la Anna Karenina. Personaje care ar fi avut ce spune. Karenina ilustrează din plin drama femeilor într-o lume patriarhală în care părinții sau tutorele decideau soarta lor într-un matrimoniu. Emma Bovary este, după cum o spune chiar autorul, victima unor proaste lecturi despre iubire (o eroare de selecție bibliografică). Și mereu se găsește un Don Juan, un Casanova, un Lovelace care nefericește. Am scris despre noi și iubirile care ne determină ca specie în cartea mea „Poezie, Eros și Putere” (Prut Internațional, 2017). Voi reveni la unele idei din acel volum.
Există oare pasiune după 15 ani de dragoste? De ce Don Juan are atâta succes? Într-un cuplu, de obicei, cu anii devenim sinceri de tot. Știrbim din mister. Don Juan nu ar face asta. El e un etern prefăcut. Iar omenirea s-a disimulat mereu. Şi această tăinuire a sinelui este aproape o necesitate umană. Unii au numit-o bovarism, alţii au evitat să o denumească. Feţele şi interfeţele sinelui au rămas însă o realitate a coexistenţei noastre în cadrul speciei, a omului care una spune şi alta face. Cred că aici stă ascuns secretul de care încercăm să ne apropiem.
De ce iubim? Teoretic, pentru că celălalt este perfect pentru noi, pentru ceilalţi, pentru sine. Viaţa însă scoate la iveală alte ipostaze ale eroticului în care perfecţioniştii ajung, într-un sfârşit, să iubească fiinţe care nu corespund standardelor desăvârşirii. Sexologii au observat că putem fi atraşi de cineva tocmai pentru că acesta iese dintr-un patern ideal. Suntem înamoraţi de cineva pentru că graseiază, are urechile exagerat de mari, e dolofan, e prea timid sau pentru albeaţa din ochiul stâng. În acest sens, sentimentul erotic practică de cele mai multe ori o estetică a urâtului sau o estetică a marginalităţii.
Îndrăgostitul nu iubeşte liniile perfecte ale feţei, un corp frumos (văzut aşa doar într-o anumită epocă). Este în această dragoste o latentă atitudine subversivă care se opune unei estetici de mainstream. Este abolirea impecabilităţii actuale, general acceptate. Vorbim despre capacitatea de a estetiza un corp diferit de ceea ce este considerat frumos de toţi sau de un număr mare de indivizi. Chiar şi atunci când obiectul pasiunii noastre posedă o frumuseţe de necontestat, în intimitatea noastră îi descoperim micile neajunsuri: picioare cam strâmbe, o ureche mai ascuţită decât alta, ascunsă grijuliu de părul blond, două degete concrescute la piciorul stâng etc. Avem nevoie de acest gest iconoclast. Adesea de perfecţiune sunt atraşi cei imperfecţi, care caută complementarul. Când îl găsesc, şi-l apropie, îl subjugă, poate chiar îl distrug, dintr-un soi de resentiment.
De ce femeile se întâmplă să fie nefericite? Una din explicaţii ar fi faptul că ele nu fac aproape nimic pentru a seduce. Ele sunt comode în datele fizicului lor. Astfel, lipseşte acel antagonism care mişca tragediile antice şi mai mişcă încă dramele moderne. Dragostea este o formă a revoltei față de mode, regimuri socio-politice și prejudecăți. Este devirgența din budoar.
Iubiți cu pasiune și mister, seduceți cu spirit revoluționar, trăiți din plin!
Maria Pilchin