Un interviu de Alexandru Vakulovski
Am cunoscut-o pe Moni la Chișinău, după ce am fost expulzat din România. Nu eram deloc fericit aici în 2009, din contra, totul mi se părea absurd și aiuritor. Acasă însemna un termen: 2 ani și jumătate, atât cât ținea interdicția de-a intra în România. Moni venise la Chișinău din Timișoara să-și lanseze cartea de debut: Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei, la care mă invitase să vorbesc. Și de atunci tot vorbim, trenul s-a oprit, în scurt timp ne-am logodit, s-a mutat la Chișinău, ne-am căsătorit, îi lansează pe alții la Republica, cenaclul Bibliotecii Municipale B.P. Hasdeu. Și pentru mine acasă a început să însemne altceva decât un termen. Când colegii de la RED și Rodica Ciorănică m-au întrebat dacă nu vreau să fac un interviu cu Moni, am zis da, îmi place să vorbesc cu ea!
Salutare, mosu! De data asta nu te chinui că nu există alți oameni în casă (chiar dacă oricum nu există). În 2020 am făcut un interviu în carantină pentru Dialogurile bibliotecii, apoi când ne-au apărut cărțile la Polirom (Țipă cât poți, Pizdeț), am făcut aproape un documentar video cu tine în pădurea din Buiucani. Te-ai săturat de interviuri cu mine?
Doamne ferește de ziua în care mă satur de interviuri cu tine! Nu, nu m-am săturat, sunt cele mai dragi mie, fiindcă mă cunoști și întrebările curg firesc.
Nu ai fost un an acasă la părinți. Ce ai simțit cât n-ai putut merge acolo, ce simți acum, când i-ai văzut?
E o chestie stranie pe care, cred, o experimentează orice om. Când sunt acolo, am impresia că nu am plecat niciodată, e o veșnicie mică, un prezent în care mă scald într-un mod natural. Nu scriu, nu citesc. Umblu prin casă după părinți și măsor pădurea ca pe o rună magică. O rună care la un moment dat îmi spune ceea ce deja știu: acolo e fericirea simplă, nu aia muncită, nu complicată, nu dobândită. Ci o fericire în stare pură care mă vindecă de orice boală, de orice dor. Deci un an de zile am fost lipsită de energia pe care mi-o dă muntele, cu pădurile lui desfășurate în straturi. Un an de zile am dus dorul părinților. Să beau cafeaua cu mama, să văd un meci cu tata. E singurul loc din lume în care mă trezesc la șapte dimineața fără ceas. Iar undeva pe la unsprezece vin Dana și Antonia. Intrăm în alt ritm. Altă îmbrățișare. Mai sunt și bisericile de acolo. Doar când sunt acolo nu mă tem niciodată de moarte. Bisericile de acolo îmi dau puterea pe care uneori o pierd.
În Țipă cât poți, cel mai recent roman al tău, stai singură într-o pădure din Praga, cu câteva alter egouri de-ale tale. A urmat un an în care ai stat mai mult într-un apartament cu mine (n-am mai fost exilat cu Scarlett Johansson pe o insulă, să mă consolez). Atmosfera autoizolării din romanul tău a semănat cu izolarea care a urmat?
Deloc (Vezi? Am anticipat pădurile!). În Țipă cât poți pădurea e o lume, o promisiune și o judecată în același timp. E loc de vindecare, ca pădurea de acasă. Izolarea de acasă a însemnat: limitare, restricție, dar și multă leneveală plăcută. Mi-e rușine să recunosc, fiindcă omenirea s-a zbătut în pierderi și suferințe, dar mie mi-a plăcut destul de mult să stau în casă. E frumos Chișinăul, dar nu e ca și cum un munte sau o mare îți bate la fereastră și tu nu ai voie să deschizi. Deci nu a fost o izolare grea, dar a fost totuși izolare.
În pandemie am înnebunit cu toții cu online-ul. Tu conduci cenaclul Republica din 2011, cum a fost să muți tinerii dintr-o bibliotecă sau local în online?
Nu a fost plăcut. Nu e ușor. S-a pierdut dialogul cu participanții la cenaclu. A fost mai degrabă ca o emisiune TV, decât ca un cenaclu propriu-zis. E neplăcut. Dar nu e ca și cum nu ai avea nimic. Și a adus și un plus toată povestea asta. Am putut invita scriitori pe care altfel nu i-am fi avut cu noi. Gabi Eftimie – de exemplu. Cum altfel am fi adus-o din Suedia? Alex Condrache intrase cu noi online din Canada. Eu cred că după ce va trece pandemia, nu vom ieși cu totul din online, vom păstra ce am descoperit bun. O ediție specială a cenaclului online cu câte un invitat surpriză.
Cât de des te enervează moldovenii de vrei să trântești căciula și să alergi spre autobuzul de Timișoara?
De două ori pe an în stradă, o dată la câțiva ani când ajung la Biroul de Migrație și Azil. Cel mai mult m-am înfuriat când m-au silit să dau examen de cunoaștere a limbii române. Fără ca diploma de la facultate să poată echivala acest examen. Fără ca cele câteva cărți în limba română sau premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova să conteze. A fost o umilință inutilă. Una care m-a făcut să vreau înapoi la Timișoara. Mai ales că m-a costat și niște bani toată „distracția”.
Aerul de provincie. Copacii – cum altfel? Și casele de pe strada București. Faptul că nu am nevoie de trei ore să ajung în celălalt capăt. Parcurile. Spațiile. Păsările. Spațiile. Lumina, dimineața la șase, în lunile de vară.
Cum deosebești un bănățean de un moldovean?
Nicicum.
Mulți poeți, atunci când publică prima carte de proză, uită de poezie. Tu însă nu te lași, în 2020 ți-a apărut și Ale noastre dintru ale noastre, unde ai pus alături un poem distopic și, cum spui tu, poemele cu Iisus. Cum de te ține poezia? Și cum de mai vorbești de Iisus într-o lume care pare că L-a pierdut?
Să încep invers. Asta e treaba lumii de două mii de ani, să Îl piardă pe Iisus. Iisus le spune ucenicilor: voi nu sunteți din lume. Deci credința n-are nicio treabă cu raportarea lumii la Iisus. Ar fi chiar bizar să fie altfel. Cum spune Jean-Luc Marion, dacă Iisus își dorea o societate totalmente creștină, o instituia El. Apoi, la un nivel total de acceptare în societate, n-ar mai fi o problemă de credință, ci de constatare. Și uite așa, cu idei de felul ăsta, rămân în poezie. Cred că știi că poezia e singurul cuvânt din arte care etimologic (din greacă) înseamnă a crea din nimic. Și știm noi cine creează din nimic, dar nouă ne-a lăsat cuvântul.
Cum ți se par măștile: îți plac, le urăști sau pur și simplu le accepți?
Le accept. Nu îmi plac. Nu mai e comunicarea față către față. Ne uniformizează într-un mod urât. Nu e vorba că nu ne putem arăta frumusețea, ci particularitatea. Nu mai recunoaștem cunoscuții pe stradă.
Toți românii vorbesc despre frumusețea basarabencelor. Ție cum ți se par? Dar băieții?
Oh, eu sunt convinsă că există frumusețe peste tot. Nepoata surorii mele din Germania e pur și simplu nepământean de frumoasă. La fel mi se pare și nepoata mea din Banat. Sau nepoata noastră de aici, din Chișinău. Frumoasă, delicată. Am fost la un festival la Bistrița, cu tine, îmi amintesc puștoaicele de acolo. Erau emoționant de frumoase. Și cumva specifice. Atunci cred că m-am gândit prima dată serios că are și zona un cuvânt de spus. Poate aici, mai mult decât în vest, femeile sunt mai atente cu frumusețea lor. Adolescentele din Belgia, să zicem, nu ar schimba niciodată adidașii pe un pantof cu toc. Dar de ce să nu recunoaștem? Nu degeaba se numește „sexul frumos”. Femeile sunt foarte frumoase. Mai ales în tinerețe. Chiar și kilogramele în plus dau bine la un corp de 18 ani. Apoi există o frumusețe nespecifică, una care nu corespunde standardelor de frumusețe, e cea care pe mine mă intimidează cel mai mult. Un chip pe care nu știi cum să îl iei. Neobișnuit. Nu seamănă cu nimic. Am deviat? Iar pentru partea a doua: la vârsta mea nu mă mai uit la băieți ( :D ). Sunt minunați. Și, ne place sau nu, contează mult și finețea interioară: bunul-simț, nivelul de cultură, educația. Spunem că nu. Dar după mai mult de o zi petrecută în compania cuiva, percepția se schimbă foarte mult. Un caracter urât urâțește.
Anul ăsta Timișoara ar fi trebuit să fie Capitală Culturală Europeană, proiect care s-a amânat pentru 2023. Când crezi că acest lucru s-ar putea întâmpla cu Chișinău?
Când la nivel oficial, primărie, ministere, vor ajunge să lucreze oameni cu un serios nivel de cultură. Când cei care știu cu ce se mănâncă o capitală culturală vor lucra în funcțiile cheie, când se va începe la nivel local o investiție cât de cât serioasă în cultură. Înainte de capitală culturală, Timișoara a investit în cultură. Festivaluri internaționale de literatură, StudentFest-ul, festivaluri de artă plastică, muzică și așa mai departe. Nouă ne mai aduc frații de peste Prut câte un festival. Sau am avut 9 ediții Festivalul Internațional „Primăvara europeană a Poeților”, unde nu s-a investit cât trebuie. S-a făcut cu bani puțini, multă muncă, sprijin de la ICR și de la Ministerul Culturii. Mai puțin de la primărie. Ca să declari Chișinăul Capitală Culturală Europeană ai nevoie în primul rând de implicarea primăriei, ani înainte. Niște concerte în PMAN nu ajung. Poate vom deveni capitală culturală când tu și Hose Pablo veți conduce primăria. Sau când cenaclul Republica va face parte din Consiliul local. Glumesc și nu prea. E un proiect al primăriilor, unul care nu își anunță zorii la noi.
Ce planuri ai pentru 2023?
Mergem la Timișoara, nu?