Text: Zina Bivol
Foto: Mihai Turculeţ
(fotografii realizate pe peliculă, dorința lui Cristofor de a readuce starea din pozele vechi/analog)
Cristofor Aldea Teodorovici e o combinație cuceritoare dintre modestie, bunătate și ambiție. Acceptă cu greu să facă un interviu. „Fuge” de întrebările care nu-i dau pace de la 10 ani. Este artistul care plutește pe două corăbii. În una continuă ce au început părinții, iar în alta îşi construiește propriul vis. De curând a devenit tătic, iar soția sa, Iana, pictoriță și designer de meserie, i-a desenat prin acest dar cel mai frumos orizont pe care și l-a imaginat vreodată. Se bucură de zilele petrecute împreună și se topește de dragul Doinei.
Peste o oră, Cristofor are repetiții cu orchestra, iar telefonul lui ne întrerupe la fiecare întrebare. Rog să puneți pe silențios și să citiți acest interviu dintr-o răsuflare.
Inevitabil, prima întrebare este despre noua emoție din viața ta – recent ai devenit tătic… cum s-a schimbat lumea ta?
O tranziție de la tristețe la bucurie. Memoria părinților și faptul că nu am reușit să îi dedic timp mai mult egoului meu sau, mai bine zis, creației mele până la vârsta de 38 de ani mă acapara, indeciziile mele m-au adus la o izbucnire interioară și au fost un grăunte de tumult și depresie. Credeam că nu mai văd lumina de la capătul tunelului. Ziceam că oricum nu reușesc toată viața să dau un nou avânt muzicii părinților și nici să fac muzică la fel de bine, pentru că mereu m-am împărțit între aceste două luntri. Iar salvarea a venit la sfârșitul lui 2019, când am aflat că urma să avem o fetiță!
Seamănă grozav cu taică-meu, la bărbie, la frunte, năsuc, iar ochii sunt ai Ianei și un pic ai bunicii Doina. Cred că pe parcurs vom vedea pe chipul ei reflecții de la toată familia. Ea, Doina, a fost și este un fel de putere a mea, fiindcă mi-a canalizat toate gândurile și dragostea, toate acele indecizii s-au absorbit în pământ și a apărut acest grăunte de om. Când te uiți în ochii ei, ai impresia că soarele răsare în casa noastră. Dimineața, când îmi zâmbește, mă topesc mai mult ca orice metal, cât de dur ar fi.
În ciuda greutăților vieții, eu încerc să nu vă urez sănătate, pentru că dacă nu o să aveți grijă de acest „scafandru" numit corp pe parcursul vieții, nimeni nu o să vă ajute, indiferent câtă sănătate v-ar dori. Iar pe de altă parte, mai bine vă doresc, ca și fiicei mele, de altfel, când în fiecare zi îi citesc „Tatăl Nostru”, să iubiţi nemărginit oamenii, să adoraţi omenirea, să împrăștiaţi dragoste, dar să știţi și să o primiţi. Și tot dragostea este probabil răspunsul pentru o viață sănătoasă.
Copilul schimbă tot...
Când nu-mi este alături, simt că-mi lipsește, a devenit cumva parte din mine. De când este, e cam greu să lucrez, vrea toată atenția noastră. Dorul de ea devine pe zi ce trece tot mai mare. Recunosc, eu nu mi-am prea dorit copii, mi-a fost frică să nu treacă prin momentele pe care le-am avut eu. Când eram mic, m-au marcat profund anumite fraze, discuții, replici spuse sever și poate exagerate ca duritate din partea celor care erau în jurul meu. E firesc să faci nervi cu copiii capricioși sau neascultători, dar e important să ținem minte că orice cuvânt spus cu răutate, noi fiind supărați pe vreo boroboață, posibil să îl urmărească toată viața.
Mă prindeam des asupra gândului cum o să îmi cresc eu odorul. Cum mă voi descurca eu sau soția ca să nu ne supărăm copilul care ulterior își va aminti, frustrat, poate că ani întregi.
Din momentul în care a apărut Doina, te-ai mai contrazis?
Mai persistă uneori sentimentul acesta, dar eu pur și simplu o ador, o iubesc nemărginit. Îmi dau seama că totuși vreau copii și am multă dragoste pentru ei. Deși, la moment, toată dragostea este canalizată spre Doina și Iana.
Acum, când ai tot ce ți-ai dorit, ce înseamnă familia pentru tine?
E ca bucuriile astea ale dimineții, când te trezești cu persoana dragă alături. Parcă știi că mai există alte femei în lume, dar când te gândești la a ta, apreciezi cel mai mult acea dragostea care te așteaptă acasă. Apreciez mult diminețile când mergem împreună la piață după roșii, ardei, sau serile la teatru sau cinema. Iar acum suntem deja trei și, în sfârșit, înțeleg bucuria copiilor în casă! E fantastic! Când o privim ambii pe Doina, deseori zic: „Nici acum nu-mi vine a crede că boțul acesta de aur este creat de noi doi”. Este fructul dragostei, exact ca în cărți.
Ce vă unește pe tine și Iana? Ce aveți în comun?
Ea este pictoriță și designer/ilustrator. Încă de la începuturi ne-a unit muzica, discuțiile pe teme de artă, literatură universală, fotografie. Una din pasiunile Ianei este familia regală din România. Studiază de câțiva ani buni viața reginei Maria și m-a molipsit și pe mine. Aș putea spune că suntem amândoi pasionați de gătit, cultura cafelei - îndeosebi pregătirea și consumul de cafea din regiuni specifice ale lumii, o cultură mai artizanală care a căpătat denumirea de „valul al treilea de cafea”. Mai suntem pasionați de aperitive, șampanie brut, vinuri și cultura Gin-Tonic care utilizează în tendințele contemporane termenul de „botanicals” care include ierburi, fructe, legume și condimente. Și, bineînțeles, suntem pasionați de cultura franceză. Câțiva ani am mers în fiecare august prin regiunea Provence a Franței, eu fiind cu dor mare de această țară, din moment ce am făcut ceva studii muzicale și locuit câțiva ani acolo. Acasă avem un singur canal tv prin antena satelit - Arte TV... și acesta e francez. Și aici sunt înglobate exact interesele noastre, cultura, gastronomia, arta și filmele „nouvelle vague-ului” european din anii 60-70.
Ai spus că Iana este pictoriță. Ți-a făcut vreun portret?
A încercat să mi-l facă, dar ea este mereu modestă și autocritică. Este o schiță la care vom reveni. Iana are foarte mult talent, deși în perioada asta pictează mai puțin. Doina nu-i prea dă voie.
Care este visul tău suprem?
Visez să redau viață la toată arhiva notelor nerealizate ale lui taică-meu. Să fie prezentă la nivel internațional în teatre, săli de concerte, filarmonici - piesele lui simfonice. Aspir să ajung la nivelul lui ca orchestrator și compozitor. Mi-aș dori măcar 5-6 copii. Cred că totul este destul de realizabil, important este să-ți dorești cu adevărat. Apropo, aveam un carnet în 2004 unde mi-am scris zece chestii care vreau să se îndeplinească în următorii 10 ani și, în mrejele timpului, cumva l-am pierdut, dar l-am găsit în 2014. Era scris acolo că vreau să am o orchestră de minim 15 oameni și așa a fost. Tot acolo am scris că vreau să vorbesc fluent franceza și așa s-a întâmplat. În acel carnet am găsit și dorința de a avea un copil, familie. Toate s-au realizat, chiar dacă ultimul punct mai târziu, peste șase ani. Citisem undeva că e bine să-ți scrii cu penița țelurile și scopurile, fiindcă ele se impregnează automat în creier și uite că pe pielea mea, toate aceste visuri s-au îndeplinit.
Cum crezi, câte uși sunt în viața de scenă și cea reală?
Ușile mele se deschid toate și sunt toate sub același acoperiș. Ajung să percep că ușile dispar și totul se află în aceeași cameră. În primul rând sunt implicat în mai multe stiluri muzicale - pop-dramatic, muzică de film, soul-disco, house, folk. Unele dintre ele fiind destul de îndepărtate ca public și contingent. De exemplu, eu sunt un om când este vorba de cluburi/petreceri disco, și alt om când sunt pe scena mare. Plus la asta, practic și un pic de Dj-ing. Pe parcursul anilor printre multitudinea de party-uri, îmi amintesc când aici, la Chișinău, am cântat live cu colegii vreo două ore muzică tehno house, iar după am mai mixat ca dj încă cinci-șase ore. În genere, cultura muzicii de club mă reprezintă și o studiez mereu. Fie că are influențe jazz, soul, braziliene, muzica de club te face să dansezi, iar eu caut mereu acea stare de transcedență și meditație. Aici mă simt cel mai în apele mele. În club pot să întrețin lumea ore întregi fără să obosesc o clipă. Ba chiar parcă ne încărcăm unii de la ceilalți cu energie.
Ți se întâmplă să și plângi de fericire? Când ai plâns ultima dată?
Eu sunt destul de emotiv... și când recită Nicolae Jelescu pot să plâng. Când am fost împreună în America, am avut adesea noduri în gât atunci când recita din Vieru sau Sorescu. Dar am plâns de bucurie când a apărut Doina. Noi nu am vrut să-i dăm numele Doina, fiindcă nu am dorit să aibă o legătură directă cu maică-mea. Parcă e o a două Doina Aldea Teodorovici. Nu ne doream să cadă greutatea memoriei părinților mei pe umerii ei. Nu vreau aceleași așteptări, care le-au avut oamenii de la mine, asta a fost suferința vieții mele, faptul că ei și-au dorit să fiu continuarea lor, iar eu am dorit să fiu un om care împrăștie dragoste în felul lui. Vreo patru zile am fost nehotărâți în privința numelui, dar Iana a zis să fie Doina și așa a rămas. Sper ca oamenii să fie mai indulgenți față de ea. Am primit vreo douăzeci de mii de mesaje în care mai mulți mi-au scris să fie următoarea Doina care va cânta despre țară și neam. Mă rog în fiecare seară deasupra capului ei să aibă multă dragoste de oameni și să dăruie dragoste în ce direcție și-ar dori. Important să facă ceea ce îi va aduce plăcere.
Ce spune copilul din tine odată cu nașterea copilului tău? Mă refer la cel de ieri și de astăzi...
Cu noul membru în familia noastră, mi-am amintit mult de perioada copilăriei și m-am afundat prin arhiva muzicii lui taică-meu. Acolo am descoperit anumite piese pentru copii. Mi-am amintit cu drag cum le cântam atunci când eram mic. Am găsit și o piesă interesantă „Cu-cu-ri-gu”. Mi se pare o chestie faină și asta voi încerca să fac și cu copii mei, să-i iau la studiouri, la repetiții, la concerte, pentru că, fiind copil, te simți atât de matur când asiști la toate, plus ești la curent cu tot ce fac părinții tăi. Mi se părea un lucru incredibil când maică-mea mă lua la Universitatea „Ion Creangă” și preda... aveam impresia că sunt parte din acel decor, că predau și eu. Și mai mândru eram când mergeam cu ei la imprimări, concerte. A fost o perioadă de implicare a unui copil în procesul creativ al părinților. E minunat ca atunci când ești un copil mic să crezi că ești un copil mare.
Ai intuit de mic că vei cânta?
Nu, nicidecum, eram foarte timid. De mic am vrut să fiu cosmonaut, veterinar, această dragoste mi-a rămas și până acum. Am acasă o droaie de căței, am avut și un papagal, dar, din păcate, a zburat.
Grație faptului că ai fost în școală fiul unui cuplu de legendă, aveai pile? Te simțeai mai special?
Să știi că unde aveam note bune, aveam bune, unde proaste... erau proaste. Probabil unii profesori au încercat să apese pe chestia asta. Am fost un copil timid și cuminte. Uneori chiar nu-mi mai doream să fiu perceput ca un copil special. Dacă la evrei trebuie să-i spui copilului că e cel mai bun, chiar dacă nu e bun, bunica mereu mi-a insuflat că „tu ești ca și ceilalți”. Din păcate, în familia noastră nu prea au fost laude, de aceea nici nu am excelat în ego și aroganță.
Și, totuși, numele părinților tăi, Aldea Teodorovici, te-a ajutat sau te-a făcut să te simți uneori umbrit?
Este o întrebare pentru care am refuzat o perioadă lungă să mai dau interviuri. E greu, într-adevăr, să ai un bagaj atât de mare de piese, care știi că au rămas de pe urma tatălui tău. În umbra copacilor mari, iarba nu prea crește, deși eu încerc să cresc, să ajung măcar la o parte din înălțimea copacilor care m-au crescut.
Faptul că sunt feciorul cuplului Ion și Doina Aldea Teodorovici mi-a dat aripi, m-a educat, am moștenit spiritualitatea creației lor, dar, în același timp, mă și strangulează, fiindcă vreau să-mi văd de creația mea, simt multă dragoste pe care vreau să o împărtășesc așa cum au făcut părinții mei. Nu încerc să ajung la nivelul lor, dar încerc în felul meu să ajung la soare. E un pic complicată toată această cavalcadă. Ei au făcut atât de multe, încât până acum nu am reușit să descopăr toate piesele lor. Trebuie să ai un talent deosebit ca să le descurci pe toate, în același timp să ai grijă de memoria părinților, dar și să faci ceea ce vrei tu.
Mereu ai vrut să fii pe placul ascultătorilor părinților tăi? Ai vrut să nu dezamăgești și să păstrezi acele valori. Acum faci ce-ți place, ai ajuns la acel compromis cu tine?
Și da, și nu. Probabil, pentru mulți oameni de artă, este o chestie normală să ai dubii. Și acum am momente când îmi dau seama că mi-ar fi plăcut să fiu un pianist bun, dirijor sau chitarist bun. Din păcate sunt câte o bucățică din toate, dar fără apogeuri. Mereu îmi amintesc de cuvintele marelui compozitor Michel Legrand, care zicea: „Am învățat să cânt la toate instrumentele, pentru ca să iasă orchestrația mai bine”. Așa îmi este și mie mult mai ușor cu orchestra mea de muzică de estradă.
Crezi că atuul tău este modestia?
Așa am fost crescut, în familia noastră poate că a fost prea mult bun simț.
La 10 ani ai rămas cu bunicii. Cum au fost acele vremuri pentru tine?
Au fost grele. Asta și mi-a format un fel de dublă personalitate. Bineînțeles că îi iubesc mult, le mulțumesc și le sunt recunoscător că nu m-au lăsat la orfelinat. Bunelul, din păcate, acum nu mai este, dar e o chestie diferită mâna bunicilor și mâna părinților, de aceea insist ca părinții, totuși, oricât de greu nu le-ar fi, să-și ia odraslele la lucru, ca să fie mai mult timp împreună. Nu pot vorbi diferit de bunici și părinți în materie de educație, fiindcă... uitați-vă cum a fost educată mama mea. Dar am simțit acel dor de tată-fiu, să mai mergem la studiou, să mai stăm la vorbă. Bine că eu întotdeauna am fost feciorul mamei, dar când abia m-am împrietenit cu tata, atunci l-am pierdut.
Acum te crezi un om fericit?
Fericirea este un concept subiectiv, dar am o stare optimistă. Când sunt în club sau cu Doina în brațe sunt fericit, atunci mă deconectez de tot. În rest, totul e relativ.