Concept and Photographer: Victoria Viprada
Hair and style: Oxana Cucerenco
Otfit: Julia Allert
Model: Marina Rusnac
Publicăm de dragul ochilor sau de dragul nostru? Postăm ce vrem sau postăm ceea ce alții caută? Suntem utilizatori sau suntem utilizați? Ne place ce vedem sau vedem ce ne place? De ce ar trebui să existe asemenea întrebări? Aparent, e doar mediul virtual. Și totuși e lumea inexistentă care ne-a luat existența.
Suntem online (cât de tare sună asta, nu?) suntem mereu pe fir, suntem mereu conectați, atât de „vii”... și atât de departe unii de ceilalți. Dacă există sinceritate în lumea virtuală? Sigur că există. E destul să faci un search pe Google, scrii sinceritate și voilà, doar că nu despre asta e vorba, nu-i așa? E despre noi. E despre timpul nostru și omul din spatele ecranului. Tu, da tu, ai avea încredere într-un om care se manifestă în lumea virtuală ca tine? Scrie întrebarea asta într-o postare... în speranța că unii vor fi sinceri.
Și zic speranță nu pentru că nu cred. Nu pentru că nu există oameni care stau pe rețele de socializare, site-uri, blog-uri ș.a. și nu o fac sincer, nu. Zic asta pentru că am ajuns să fim un CV micuț, îngust, însoțit de pozele din vacanța de anul trecut, care țopăie de pe un profil pe altul în căutarea fericirii.
Când ai numărat ultima dată timpul tău? Stai fără griji, nimeni nu o face, nici eu nu o fac, dar de ce să număr timpul, când pot să-mi număr „prietenii” mei pe online, numărul de like-uri și comentarii. Că tot veni vorba de aprecieri, atâta goană după... o bucățică de vid. Dar nu-i bai, bagă un like, mergem mai departe...
Hai să-ți spun un lucru – nu vreau să te mint, nu vreau să mă mint și nu cred că noi doi ne vom minți – nu există sinceritate în online.
Tot ce e sincer moare, în secunda următoare – și încheiem citatul cu niște emoticoane de aplauze...
Oamenii nu au timp să-și pună întrebări, dar au timp să răspundă la ele. Straniu... Oamenii nu au timp să împartă timpul împreună (că vezi tu, toți sunt ocupați), dar avem timp să umplem spațiul din galeriile telefoanelor noastre. Oamenii nu au răbdare pentru a lăsa lucrurile să se întâmple – fie curg efectele pe ecran, fie „mi-am închis Wi-Fi-ul și nu mă mai vezi...” Nu avem timp să fim sinceri.
Vrem atât de multă atenție! Și pe bună dreptate, suntem o generație care suferă de o boală incurabilă pe care aș numi-o „dă-mi și mie atenția ta”. Și sunt oameni care o fac inteligent, iar goana după like-uri, vizualizări, comentarii și o țâră de influență, le mai cizelează anumite abilități. Recunosc, îi urmăresc, dar, într-un sfârșit, totul se rezumă la cineva care în spatele camerelor ascunde un om însetat de atenție, iar la capătul celălalt, un om care oferă atenție în fața unei lămpi cu baterie portabilă.
Vrem și ne dorim să arătăm perfect în fața celor care cred și ei la rândul lor că tu ai o viață roz, bani, timp și ești perfect. Cât de mic poate fi acest cerc vicios online. Tu – purtător de frică în fața unei săli pline de oameni care se tem ca și tine de... nimic? Da, așa este. Ne temem de nimic. Simțim ură când cineva ridică standardul, simțim satisfacție când rupem top-ul, simțim singurătate la 2 noaptea când nimeni nu e online... simțim.
Dar întrebarea mea de final e alta, noi „trăim” sau doar „simțim”? Fug să pun întrebarea asta într-o postare, o să-i atașez și o fotografie care să atragă și o să-mi aștept like-urile... sau poate îmi răspunzi tu, iar eu o să renunț la mediul virtual pentru câteva ore de viață, pe bune.
Pentru că nu există sinceritate, nu există perfecțiune, nu există nimeni acolo. Deschide ochii, ești, sunt și suntem cu toți aici, dincolo de ecran.