De-a ascunselea pe după filtre…..

Viața e atât de frumoasă și perfectă... pe rețele de socializare. Am început să ne privim viața prin camera telefonului nostru. Să ne ascundem după filtre și să nu ne mai acceptăm fără ele. Plecăm în vacanțe, mâncăm în restaurante, ne cumpărăm haine doar pentru a face poze. Pentru o singură poză.

Toate femeile au o față.

Bine, aproape toate, mai sunt și femei care se iubesc așa cum sunt și nu-și pun altă față deasupra celei pe care o au. Toate cu talia de viespe. Întâmplător și ca prin miracol au dispărut femeile fără talie și cele care au câteva kilograme în plus. Mai văd câte o prostuță care nu știe să se folosească de aplicațiile miraculoase și apare sărmana pe Instagram așa cum este. Toate cu picioarele lungi ca de căprioară, cu fundul bombat. Mai pe scurt: perfecte, ce să vorbim.

Întrebarea mea este: „Cum se regăsesc ele în viața de zi cu zi? Cum se simt fără filtre, cu câteva kg în plus? Cu dinții mai galbeni? Cu nasul mai mare? Cummmmm? Sunt în depresie oare? Sau sunt fericite?”

Noi nu știm ce se ascunde în spatele unor poze superbe. Poate un om trist, poate neîncredere, poate naivitate sau singurătate?! Prin pozele pe care le postăm, uneori, încercăm să mascăm acele complexe cu care nu ne putem lupta față în față, pentru că e mai ușor prin filtre, e mai... colorat.

„Te iubesc viața mea, ești unic!” – aceasta era postarea Natașei ori de câte ori apărea într-o poză cu un nou iubit pe Facebook. La ea toți sunt unici. Important să nu creadă cumva lumea că ea e singură. Las’ să vadă lumea că eu „tipa” sunt fericită. Vecina mea tot pune poze cu bărbatul ei, care o cuprinde forțat pe la spate, tot de dragul oamenilor care dau like, dar eu aud cum în fiecare seară urlă unul la anul, nici pe aproape ca în poză.

Unele cupluri stau mai mult împreună pe story, decât în viața reală. Am asistat la un caz care m-a depășit și care m-a șocat chiar. Într-un local, la masa alăturată venise un cuplu, pe care involuntar l-am urmărit. Au făcut comanda. Au scos telefoanele și cu ochii în ele au și mâncat, au și achitat. Fără să spună un cuvânt sau măcar să se privească. Îi urmăream și îmi era milă de dragostea care se uita cu disperare, ba la unul, ba la altul. Îmi era milă de timpul lor pierdut și plictisit să-i aștepte să se iubească. Mă întrebam dacă au analizat vreodată cum cad frunzele... sau să asculte greierii cântând noaptea, dar oare au alergat cu picioarele goale prin iarba proaspăt tăiată și mirositoare?!