Photo & Retouch by Kalisa Marcenco
ROZA VÂNTURILOR
Cu o fustiță plină de flori, umerii acoperiți de o bluză albă și o carte de poezie semnată de Floarea Țuțuian, mă lăsam purtată peste ape pline de pudoare. Cu aripi de avion mă îndreptam spre cel mai iubit oraș din visele mele, Roma. Emoțiile mă depășeau atunci când, printr-o ferestruică mică, puteam să cuprind un întreg orizont. Era straniu să mă gândesc că sub picioarele mele nu este pământ, ci doar câțiva nori de puf care își cântăreau fiecare călător. Pentru câteva secunde, avionul s-a smucit de câteva ori, iar eu pierdeam rândurile din carte, gândindu-mă dacă reușesc să o termin. Frica este mai mare ca tine, dacă în fața ei te faci mică de tot.
Peste o oră, am aterizat cu bine, în aeroportul Leonardo da Vinci. Vântul mi-a sărutat fruntea și m-a îmbrățișat de câteva ori, aruncându-mi părul peste ochii care zăreau ceva evaziv dincolo de bara unde erau așteptați pasagerii. De acasă mi s-a spus că acolo mă va întâlni un domn înalt, cu părul brunet și mă va conduce la familia la care urma, timp de două zile, să stau pentru a realiza un interviu. Însă, acolo, mă aștepta Radu. Bărbatul din care m-am rupt și poate că încă îmi alcătuia fiecare parte a inimi. Am schimbat doar două cuvinte și am urcat în mașină. De unde era să știu că era șoferul acelei familii care numai în două zile m-a făcut să trăiesc cât 7 ani. Eram lângă el și timpul îmi părea altfel, chiar dacă stăteam cu ochii numai la geam, iar cuvintele de vorbă cu mine. Soarele se ascundea după nori, exact cum noi ne ascundeam privirile nepricepute să mintă.
- Radu, mai avem mult de mers?
- Îmi pare rău, ne-am rătăcit.
- Cum așa?
- Vreau să te pierzi într-un oraș cu mine, a zis cu o ușoară vibrație în glas.
Niciodată nu a vorbit mult, iar din răspunsurile scurte trebuia să-mi fac răspunsuri lungi. Cele patru roți au ajuns pe malul mării și ne-au deschis ușa. Am vrut mult această zi, dar astăzi eram prea străini unul pentru altul. Am coborât și am atins orizontul cu două mâini. Pe umerii mei albi s-a lăsat un braț care îl simțeam cunoscut. Parfumul lui, buzele lui, fruntea lui îmi tulburau tot corpul. Am început să râd, nu am dorit să par o nostalgică și naivă îndrăgostită. L-am molipsit. Râdeam amândoi ca doi nebuni care se văd prima dată. Și oare acesta era râs? Și oare nu asta am așteptat atâția ani?
Am dorit să mă bucur de aceste momente scurte, dar măsura stătea în față la toate micile fericiri. Am tremurat ușor, mi-a luat palmele și le-a dus spre buzele lui ca să mi le încălzească.
Buzele noastre au răsuflat ușor și le-a fost frică să se atingă. Poate dacă ar fi cerut mai mult, m-aș fi strecurat în el, dar nu-i ajungea curaj, iar eu niciodată nu l-am avut. Stăteam tot acolo, când am zărit cum s-a trezit soarele, am înțeles că e prea mult.
Am băut împreună un ceai, am făcut schimb de haine și ne-am întors în oraș. Ne-am furișat niște privi dulci și am știut că, dacă cobor din mașină, el se va întoarce în realitatea lui.
Am vrut să visez cum l-am uitat pe Radu și nu am încercat să-l mai caut niciodată. Așa și a fost, mi-am urmat visul.
Ochii care nu se văd, sunt vise care nu se visează!