Mariana Stefăneț:
„O singură zi poate să răstoarne totul”

Text: Alexandru Vakulovski
Foto: Veronica Ștefăneț

Mariana Ştefăneţ a absolvit liceul de Arte Plastice „Igor Vieru”, Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chişinău, Facultatea Grafică, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova, a participat la expoziții în Moldova, România, Rusia, Turcia. Pe lângă grafică, mai face scenografie pentru film și televiziune. E foarte posibil să o vedeți la Ethno Jazz Festival, unde se implică alături de toată familia.

Mariana, te-ai născut într-o familie de artiști: muzicieni, dansatori, actori, sora ta și soțul sunt poeți, de ce te-ai făcut artist plastic? Ai vrut ca familia ta să cuprindă cât mai multe ramuri ale artei?
În copilărie voiam să fac muzică sau dans, însă nu s-a găsit nici un gram de talent în aceste domenii, am luat ce a rămas... (zâmbește) Dar, dacă serios, desenam de când mă țin minte. Atracția față de arta vizuală a venit de la mama și bunica. Mama lipea reproduceri ale marilor pictori de când eram mică, iar bunica mă plimba pe la toate expozițiile posibile. Crescând într-un mediu artistic, pur și simplu am apucat ceea ce era mai aproape și firesc pentru mine.

Generația noastră a ieșit din copilărie direct în perioada crudei tranziții din anii 90. Te-a traumatizat acea perioadă, e de povestit copiilor? De exemplu, ți-ai începe o poveste cu: iar când eu eram adolescentă, umblau gopnicii pe stradă?...
Gopnicii și metaliștii. Nu prea am simțit pericolul acelor timpuri deviate, eram adolescentă în liceu de arte, într-o atmosferă foarte creativă. Deși am fost nevoită o dată să prelucrez rana unui prieten și să cos capul spart al altuia, ambii bătuți de gopnici. Fetele totuși nu prea erau agasate pe atunci, pentru fete o primeau băieții.

Lucrările tale sunt pline de roșu și negru, de sânge și ciopârțeală. E cruzimea o temă care te interesează?
Acum mai bag și culoare... Nu e cruzimea o țintă, e doar parte a unui proces firesc. Pentru mine cel puțin. Sunt o persoană destul de pozitivă în viața de zi cu zi, hârtia însă e pentru zona mea de sinceritate și libertate cu mine însumi. Mai demult mi-o explicam ca o vizită la psiholog, acum nu-mi mai pun întrebări, fac ce simt fără să-mi cer justificări.

Ai avut în toamnă o expoziție-happening. Cum s-a numit (că eu tot uit, nu știu de ce) și de ce ai ales ca oamenii să se poată bucura de lucrările tale expuse doar într-o seară?
Eu știu de ce uiți, pentru că se chema Symbiopsychotaxiplasmirror. Expoziția a fost concepută ca un eveniment, am vrut să facem ceva diferit, să ieșim din stereotipurile expozițiilor clasice. Gonzo (Marin Basarab) era responsabil de partea audio din acea seară, de fundalul sonor, eu de cea vizuală. Serghei Spatari m-a ajutat mult cu partea tehnică și localul. Am instalat majoritatea lucrărilor cu spatele și am pus în fața lor câte o oglindă. Voiam ca fiecare dintre cei care vor privi o lucrare, să vadă și o parte din sine.

Ai făcut animație pentru un spectacol după poezia lui Eugen Cioclea. Când faci așa ceva, ești atentă la versuri? Ce poți să-mi spui despre acel proiect și despre Cioclea?
Pe atunci lucram într-o companie în Departamentul Cultură, montam nunți și cumătrii ca să-mi fac bani de bere, dar mă deprima enorm, căutam să fac și ceva pentru suflet. Atunci Mihai Fusu a pornit proiectul cu Andrei Sochircă, Sandu Corduneanu, Marcel Micșanschi, Vitalie Colț și Victor Velk și m-a rugat să fac o scurtă prezentare a spectacolului. Auzind versurile lui Cioclea – m-am îndrăgostit de ele din prima și de atunci n-am ratat niciun spectacol local. După unul dintre spectacole, am mers să-mi cumpăr volumul de poezii de la băiatul care le vindea în hol. Peste câțiva ani acel băiat a devenit soțul meu.

Ai făcut scenografie pentru televiziuni (și nu numai). Nu ți s-a creat după asta un defect profesional: să vrei să îmbraci oamenii cum îți place ție?
Televiziunea a fost totuși un job, deși erau proiecte faine și acolo, dar totuși mă mândresc mai mult cu lucrările din filme. Flutulus (I. Sadovski, regizor), la care am făcut scenografie și costume, a fost prima scufundare serioasă în cinematografie. Am avut mare noroc de operatorul filmului, Slava Cibotari, care a crezut în mine și m-a ajutat mult să pășesc cu dreptul. După, a urmat filmul lui Igor Chistol, pentru care am luat premiul Ravac pentru scenografie. A fost o experiență deosebită să lucrez cu Igor și echipa, de atunci mi s-a schimbat relația cu filmul. În viața de zi cu zi sunt tolerantă cu exteriorul, însă mereu analizez ceea ce văd pe ecran.

Luca, băiatul vostru, v-a stricat planurile când vă gândeați să vă mutați în SUA. În schimb, a fost cel mai mic muzicean intrat pe scenă la concertul „Un veac cu dinastia Ștefăneț”. Nu vă pare rău că nu ați plecat? Ce v-a făcut să vă răzgândiți?
N-o percep ca „stricare de planuri”. Ne-am gândit mult cu soțul înainte să luăm decizia. Era vorba de priorități. Dacă ne mutam în SUA, eram nevoiți să facem multe chestii din afara domeniilor noastre și nu eram gata să renunțăm de dragul banului. Dar decizia finală a venit atunci când ne-am dat seama că acolo Luca n-o să aibă profesori atât de buni și implicați precum e tatăl meu și doamna Dorina Boțu. Ne era frică să-i pierdem talentul.

Cum e viața de familie cu poeții? Alexandru îți citește des poezii? Dar poezii de dragoste? Dar Veronica?
Alexandru le ascunde de mine, Veronica mi le citește mai des. E greu cu ei, m-am săturat de certurile lor pe teme literare. Una două și se trag de păr, dar mă mândresc mult cu volumul ei de debut și abia aștept să fie editată a treia carte a lui Alexandru.

Pandemia a făcut viața mai grea pentru artiștii independenți din Moldova? Ce ați făcut voi în perioada asta?
Eu nu cred că în această perioadă a fost cineva care să nu fie afectat, indiferent de domeniul de activitate. La început eram ok, pentru că plecasem de la televiziune și mi-a apărut mult timp liber ca să fac grafică, însă n-am putut profita rezonabil de el. Practic n-am putut face nimic. Mutam mobila dintr-un colț în altul, psihoză totală. Mai încercam să fac față și cu temele lui Luca pentru școală.

Îți lipsesc acum expozițiile, concertele, evenimentele cu multă lume? Ce ai face acum dacă n-ar fi pandemie?
Nu sufăr chiar atât de mult. M-am mai liniștit. Socializarea îmi lipsește desigur, mai mult mă macină incertitudinea pentru că nu știm ce va fi cu Ethno Jazz Festivalul pe care-l organizează familia. Și marea îmi lipsește mult. Tare aș fi vrut să beau acum un pahar de vin cu prietenii la o terasă.

La ce lucrezi acum, te gândești la vreun proiect nou?
Zilnic mi se învârt idei prin cap. Până revin lucrurile la normal, încerc să-mi inventez tot felul de ocupații, mai colaborăm cu foștii colegi și prieteni, încercăm să realizăm tot felul de idei necomerciale.

Dacă ai fi avut o casă la țară, te-ai fi mutat în perioada asta acolo?
Sigur. Noi mai vizităm părinții la vilă pentru o gură de aer, nu e chiar atât de rău.

Cum îți imaginezi viața în 2030, să zicem?
Nu știu, o fi cum o fi. Am idei și planuri pe care aș vrea să le realizez, dar nu mă uit atât de departe. Asta a fost lecția primită de la pandemie – am înțeles cu toții că o singură zi poate să răstoarne totul cu capul în jos. Niciodată nu știi ce te așteaptă după colț, însă sper că e ceva frumos.