Concept: Alina SCRIPNIC
Foto: Dragoș COJOCARU
Texte: Rodica CIORĂNICĂ
Disperarea a făcut-o să investească în niște foarfece bune, piepteni și foenuri, prefăcându-se că nici nu au existat cei cinci ani de facultate de muzică înainte. Greutățile, sau poate pasiunea adânc camuflată în sufletul ei, au făcut-o pe experta în arte Victoria Schimbător să schimbe totul, revenind la prima sa dragoste – coafatul. Ştia că meseria asta trebuie să-i asigure o viață cu pâine dacă nu mai dulce, cel puțin înmuiată în lapte.
Aveam 15 ani și eram la un curs de orientare profesională pentru elevi când am făcut cunoștință cu acest domeniu. Am fost fascinată din prima. Doar că părinții mei, ca marea majoritate din acea perioadă, aveau o părere preconcepută despre această meserie. Erau siguri că asta fac doar cei cu note proaste la școală. Copilul lor trebuia să facă facultate, categoric.
Cuminte fiind, nu am ripostat. Pur și simplu am picat intenționat examenul la facultate. S-au prins repede, dar nu mai puteau face nimic. Totuși, am revenit la ideea de a face această meserie abia după ce facusem muzică.
Nu aveam încotro. Nu eram bolnavă după bani, bani mulți, visul meu fiind unul dintre cele mai modeste: să câștig destul pentru pâine și lapte copiilor.
La începuturi n-a fost nici o lumină din cer sau artificii la prima coafură. O spun cu toată sinceritatea. Lucrurile au fost banale și triste, departe de ce își imaginează mulți dintre cei care mă cunosc acum. Totuși, educația părinților și-a lăsat o amprentă puternică asupra mea: „Orice ai face, fă cât mai bine, mi-au zis. Iar bine înseamnă perfect”.
Mereu am zis, dacă mi-a ieșit ceva în acest domeniu (zic „ceva” pentru că nu mi se pliază termenii „afacere” și „carieră” pe ceea cea am făcut în viața asta), deci, dacă mi-a ieșit ceva, e doar pentru că am făcut ce am simțit. Nu am nici studii în management sau business, nu am făcut traininguri motivaționale cu coach-uri. Motivația mea au fost emoțiile frumoase ale clientelor mele. Dacă erau nemulțumite, știam ca am greșit și acceptam, dacă erau fericite – eu cu atât mai mult!
Mi-am dorit mult să mă revanșez pentru acel examen picat și neascultarea de a face facultate. Și dacă pun cap la cap toate studiile făcute în arta coafurii, cred că am reușit să fac vreo două facultăți ca și termen de studii și volum de informație.
Am învățat să-mi construiesc din pietrele de care mă împiedicam o înălțime, care, de fapt, se numește experiență și de unde vezi lucrurile mult mai larg.
Hmmm... legenda spune că sunt unul dintre cei mai achitați stiliști din Europa. Așa am auzit și chiar m-a amuzat. Oricum, 95 la sută din ce câștig sunt onorariile pentru master-classurile internaționale. Lucrul în salon a devenit ceva de suflet, iar prezența mea acolo este episodică.
Pentru omul obișnuit să se mulțumească cu atâția bani, cât să-ți poți asigura pâinea, sunt mulți. Cardul meu bancar zice altceva, pentru că n-am făcut niciodată atât cât să pun deoparte. Am patru copii și investiția cea mai mare este în ei, o altă parte se reinvestește în salon și academie și puţin îmi rămâne pentru studiile mele, care sunt un fenomen fără sfârşit.
E simplu să fii in pas cu timpul. Dar deloc simplu să încerci să nu fii! Și pentru mine e firesc. Orice stagnare pentru un profesionist este deja un regres. Ajungi nici să nu-ți dai seama la ce turații îti desfășori activitatea.
Am doar un concurent. Eu, cea de azi, vreau să fiu mai bună decât eu, cea de ieri. Și nu ține neapărat de domeniul profesional.
Învăț de la orice om pe care mi-l aduce viața în față. Fiecare este un mesager. Unii oameni vin să-mi încurajeze niște decizii. Alții vin să mă învețe ceva din experiențele lor proaste. Alții sunt oglinda calităților mele, și bune și rele, și mă fac atentă la detalii. Îi iubesc pe toţi.