Publicul o cunoaște ca fiind o femeie puternică și mai tot timpul zâmbitoare, doar că în spatele ei se ascunde o poveste pe care multă lume nu o cunoaște. O istorie deloc veselă, dar reală.
A fost o anumită perioadă în viața Victoriei Roșca, pe care și-ar fi dorit să nu o trăiască, însă poate anume aceste momente au ajutat-o să devină actrița de astăzi.
Într-un interviu de suflet oferit pentru noi, fondatoarea proiectului „Zâmbărele”, a povestit lucruri mai puțin știute despre familia sa.
Există o situație care ţi-a schimbat viața într-un fel?
Da. Sărăcia care mi-a cuprins familia în adolescență. Eu am văzut cu ochii mei acele momente când cei dragi mi-au trădat părinții. Am văzut cum familia noastră se prăbușește pur și simplu la pământ. Tata era aproape la pușcărie, doar pentru că avea prea mulți prieteni, doar pentru ca și-a iubit enorm de mult meseria și era primul, doar pentru că îl iubeau oamenii și avea copii cu carte, doar pentru că o avea pe mama, echilibrul lui. Dar asta a fost tare, tare demult, și atât de greu mi-e sa vorbesc despre asta… Eram prin clasa a șaptea cred, când la noi acasă au început certurile nebune, de săreau sticlele de la ferestre. Dialogurile dintre părinți erau atât de dure, încât nici nu te gândeai că oamenii aceștia au crescut cumva partru copii. Când tatăl meu a fost dat afară de la muncă, după 20 ani lucrați pe post de pădurar, el pur și simplu și-a ieșit din minți. Noi pe tata îl vedeam tare rar, el era omul codrului, acolo dormea, acolo stătea, acolo muncea și tot acolo mânca. De fapt, eu am petrecut mai mult timp cu el, îi număram diplomele „Cel mai bun pădurar din raion”, avea și ștampilă. Eu tot ziceam că o să am diplome multe, așa ca dânsul.
Tatăl meu, a fost dat afară pe nedrept și ani de zile a încercat prin judecăți să-și întoarcă postul, măcar pentru o zi, ca să plece demn, nu dat afară ca un câine și cu diploma pătată. În tot timpul acesta de slăbiciune, de ceartă acasă, de depresie, nechibzuință, hoinăreala, neîncredere în sine, s-au legat de el alți nebuni și cum el nu era tare de fire, a intrat în piramide bănești. De atunci, tata nu e tata, el a dus tot de la casă, până s-a dus cu totul pe apa sâmbetei. Ani de zile am căutat un răspuns, ani de zile n-am mai mers pe acasă să-mi văd florile din grădinuță, țolicul din fața casei, abricosul mălăieț. Ani de zile refuz să cred multe. De ani de zile nu mai am Crăciun și Paște la Păruceni. În schimb, am primit o lecție dură, asta m-a călit atât de bine, că mă face să vreau mai mult, să nu renunț cu una cu două la planurile mele, să cred în propriile forțe, să bat în uși cu lacăte mari și ruginite, care ascund lumini spre cosmos. Și da, mi-am construit o familie, una neideală, dar adevărată, tot pe muchie de sărăcie.
Interviul integral cu Victoria Roșca, îl găsești aici.