theatRED de Daniela Burlaca
Imagini realizate de Victoria Tihonova
În contextul expunerii materiei de teatru în Republica Moldova, de la o vreme am simțit lipsa unor oameni foarte importanți, care deseori pun verdictul pe tot ceea ce înseamnă cuvântul TEATRU, vorbind în acest sens despre analiză, recenzie și critică teatrală.
Vreau să menționez din propria perspectivă câteva nume care de ceva timp suplinesc aceste „posturi vacante” de critică teatrală. Vorba este despre Igor Kornilov, Ilinca Televca și Natalia Țurcan. Despre cea din urmă, dar și despre ultimul ei articol, mă voi pronunța în continuare...
Filolog de meserie, Natalia Țurcan, nu și-a limitat abilitățile la capitolul litere, ci a continuat să exploreze limbajul dramaturgic, fiind în prezent masterandă la Universitatea din București, la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, explorând arta teatrală și creând astfel, o altă formă a artei, cea care se bazează pe analiză minuțioasă și developare scenografică, toate astea fiind precedate de o viziune artistică de o sensibilitate microscopică. A iubit teatrul din totdeauna, a cochetat cu actoria, iar acum scrie despre teatru de parcă i-ar fi oxigen. De aceea, vă las în continuare să faceți cunoștință cu ultima „radiografie” a Nataliei, după spectacolul „The Faces of Macbeth”, marca Teatrul Geneza Art. 
Ți-e numele, Putere, nebunie…
Spectacolul despre care veți citi în acest articol este de natură aproape mistică. Efortul și spiritul investit de toți cei care muncesc în acest sens, fac să se creeze pentru aproximativ 2 ore, o buclă în timp și spațiu. A scrie despre un astfel de spectacol nu se poate decât intrând în transa provocată de energia sa. Această transcedere a prezentului se întâmplă chiar de la intrarea în teatru, transfigurat de luminile care schimbă energia spațiului.
The Faces of Macbeth este o readucere shakespeariană inedită, în primul rând prin scenariu, apoi prin montarea propriu-zisă și, nu în ultimul rând, prin distribuție și joc actoricesc. Vorbim despre o producție deosebit de complexă – ideatic, tehnic, scenografic, narativ. Regizat de Daniela Burlaca, acest spectacol nu putea fi altfel decât impresionant și bulversant deopotrivă. Esteticul vizual din spectacol îl face plăcut chiar și pentru cei care nu reușesc să pătrundă în esență – asta fiind o încurajare să citească piesele lui Shakespeare sau măcar câte ceva despre ele.
The Faces of Macbeth este un spectacol deosebit de solicitant – fizic, psihic și spiritual, dar toate astea întâi pentru actori. Lucrat cu o minuțiozitate impresionantă și care dă publicului o senzație de ușurătate, din care se poate deduce profesionalismul și atitudinea atât de responsabilă a întregii trupe, spectacolul devine o lume în sine, în care noi suntem niște spectatori trecători, dar care continuă să existe chiar și atunci când publicul lipsește.
Cea mai firească parcurgere ar începe de la titlul care trezește întrebări deosebit de insistente, mai ales în primele minute ale spectacolului. De ce „the faces”, de ce nu Macbeth și Hamlet, de ce nu Fantoma lui Macbeth…și care dintre ele două e Macbeth? Amândouă? Atunci care e Lady Macbeth?! Dar cine e..? De ce se…?! Ei sunt soldați?
Toate aceste dileme apar dintr-o decizie regizorală foarte interesantă. The Macbeths sunt interpretați de Daniela Burlaca și Dana Ciobanu – disputându-și, într-o nuditate aproape biblică, puterea, nu pe cea din piesă, ci parcă mai mult pe cea a omului față de sine și de Dumnezeu. Puterea ca formă de cunoaștere și autocunoaștere, stăpânirea lumii – autoproclamarea prin parvenire, declanșarea în sine a unei forțe irevocabile duc toate la fapte ireparabile. Care dintre cele două e un „el” totuși?! Adjectivele la masculin ne șoptesc că Daniela Burlaca este Lady Macbeth, iar Dana Ciobanu – acel „el” pe care îl căutam. Deși „androginitatea” cu care e interpretat Generalul Macbeth îl face unul dintre cele mai interesante personaje care ar fi putut fi create în teatru.
Pentru cei care credeți că începeți să înțelegeți despre ce e vorba în spectacol, vă invit să nu vă grăbiți, până la final paradigmele se schimbă repetat și neașteptat. Revenim la acest duet scenic feminin, care trezește necesitatea susținerii de o forță fizică. Aici avem actorii teatrului, toți unfaced (fără chip), decât dacă nu preiau un personaj anume. Acești soldați, înrolați în „armata” lui Macbeth, simpli executanți ai nebuniei lui, tot ei îl aduc pe Macbeth spre încoronare cu un ritm de toacă, de parcă ar chema la slujba păcatului. The Macbeths însă poartă veșminte roșii și coroană – stofă pe care nu se văd urmele de sânge ale predecesorului. Generalul devenit Regele Macbeth își începe transformarea. Dualitatea sa se simte în răutatea autoritară cu care-și tratează supușii și slăbiciunea interioară, singurătatea, conștiința care-l frământă în singurătate.
Replicile în versuri accentuează dramatismul spectacolului, iar reluarea și alternarea lor fragmentată ne oferă textul shakespearian esențializat. Regele Duncan, vine în casa lui Macbeth (și mai ales în fața publicului) o pradă deja ochită, pentru care moartea nu mai e decât o problemă de timp. Iurie Gologan știe însă cum să poarte această „scurtă coroană” cu multă noblețe și rafinament. Este în el un fel de lumină care vine din faptul că pentru noi el va fi doar o victimă, fără să-l putem învinui de uzurpare și crimă.
Puterea ca mister al vieții, nu se simte nicăieri mai bine decât în acest spectacol. Paradisul și infernul – cel mai mare vis și cel mai mare chin deopotrivă, atât de râvnit și de neînvins apoi în perversitatea sa – tronul, care niciodată nu-și răscumpără sacrificiile. Astfel gustă Macbeth și din soarta vânatului, când îi spune Banquo (rol minunat distribuit lui Viorel Cozma, pentru trăsăturile și spiritul pe care le întrunește): „de ce acea prorocire n-ar avea efect și pentru mine?!” Pentru că „EU SUNT MACBETH!! REGE! EU – MACBETH!” – cel care luptă până și împotriva sorții, ca să-și păstreze puterea. Autoproclamarea Regelui pe un nou cadavru, victimă a nebuniei sale, e un început al sfârșitului.
Personajele din tandemul The Macbeths își pierd treptat conturul, devenind niște umbre, laturi ale unui întreg, una care înaintează în cucerire și alta care se îmbată în și din slăbiciune și remușcări.
Scenografia acestui spectacol este și ea la fel de inedită. Ecrane care suprind toată scena extind nemărginit nuanțele de sens ale scenelor prin imagini video din natură uneori, prin construirea unei scenografii potrivite alteori sau prin multiplicarea delirantă a spiritului personajelor, dar și prin învecinarea discursului despre putere cu dictatorii lumii – o paralelă necesară cu realitatea. Balansoarul orizontal este un simbol deosebit de important, în el regăsim ideea de instabilitate, oricare dintre cele două părți poate la fel de bine urca și coborî, o succesivitate inevitabilă. Deopotrivă vedem în acest balansoar, că stabilitatea nu poate exista decât prin echilibru, cumpătare, participarea comună a tuturor în stabilizarea lucrurilor. Efectul de lumini, alternând radical de la accente singulare, la reflectoare puternic luminate direct spre sală, dau un efect de orbire, care vine să imite o oarecare amețeală a minții, oglindă a personajului principal.
„A fi sau a nu fi?!” aceasta-i întrebarea la care nu reușește nimeni să răspundă și care trezește aceleași îndoieli și nedumeriri și înainte și după faptă.
Discursul final, trăit cu mult spirit și cufundare în sinele personajului de Cristian Perepeliuc, nu este doar al lui Macbeth. Cu același început hamletian, urmărim discursul unui dictator care „își iese din minți” la propriu. Ființa sa se topește într-o energie diformă, care-și pierde chipul, eul și natura umană chiar, nemaiștiind dacă e rege sau bufon, slugă sau stăpân, liber sau captiv, puternic sau slab, viu sau mort. Întreaga scenă, când în română, când în engleză, când monolog, când dialog, ca o avalanșă de gânduri și de stări, în care actorul folosește multiple dotări fizice și vocale. Deloc întâmplător acest „Macbeth” se întoarce în elementul originar acvatic, din care cele două fețe ale sale își încep ființa întru răsturnarea Atotputernicului. Dar sacralitatea acestui element compromisă de urmele crimei, nu-l mai primește decât ca pe un rest al lumii, învins mai mult de nebunia proprie decât de soartă.
E ceva supraomenesc în acest spectacol. Un spirit care îl face integru, îl încheagă și îi dă o viață autonomă. Cu siguranță regizoarea Daniela Burlaca, în simțul ei artistic atât de ascuțit, spune de multe ori mult mai mult decât crede, iar din arta ei, vin să se hrănească spectatorii, fiecare dintre ei găsind în acest ocean ceea ce-i lipsește, îi priește sufletului său.
