ROZA VÂNTURILOR | ADIEREA DE AUSTRU
AZI DESPRE UȘI TRÂNTITE
Îi spuneam tata, dintr-un reflex rapid, deși nu mai însemna nimic pentru mine.
Nu i-am cerut niciodată să-mi dea ceva, dar întotdeauna am primit curele pentru că altceva nu știa să-mi dea. Am spatele brăzdat de cicatrici – mai mari, mai mici... semnele unor dureri. Toate mari. Nu poți compara durerile.
L-aș fi iertat mai ușor dacă ar fi fost un tată alcoolic, dacă era beat și apoi uita, și apoi nega. Dar n-a băut.
L-aș fi iertat total dacă ar fi iubit între curelele aruncate brutal spre mine. Dar nu iubea.
A fost un tiran. M-a lipsit de toate și mi-a dat pe tavă frici. Să le duc o viață. Când el nu duce nici măcar frica de Dumnezeu... „Cine, moșul în straie albe care stă undeva pe nori? Ileano, ai impresia că poate trăi cineva la o așa înălțime?” Îi spunea cu ochi ironici mamei mele. Ea nu răbda. Nu era pusă în situația să rabde. Era la fel. La fel ca el. Dar mă iubea, spunând că tot ce fac ei e ca să cresc Om cu bukvă mare.
Mama ieșea la balcon și rupea câte o vargă din copac. Îi venea tot mai greu să ajungă noi accesorii pentru a mă face Om cu bukvă mare.
Aveam un caiet în pătrățele în care conturam câte o bifă la fiecare bătaie. Fără motive. Fără argumente. Pentru Omul cu bukvă mare!
Se întâmpla în anii ‘90. Și am trecut cu asta-n 2000. Și nu puteam să-ncui blestemata ușă de la casă, ca să nu mai intre ei... Aveam toți chei.
Asa că am trântit-o într-o zi cu toate durerile adunate și am încuiat-o pe dinafară. Am ieșit în stradă. Am mascat totul. Am muncit de la 16 ani. Pe cont propriu.
Azi sunt ok. Am de toate. Un soț. Copii. Casă. O afacere. Am și curele. Dar le port exlusiv la brâu. Mi-e frică de multe, dar lupt cu mine. Lupt cu Omul cu bukvă mare care am devenit. Și când mă priviți în ochi, undeva pe retină, stau rânduri, rânduri amprentate imaginile unor curele avântate.