Pictură de Robert Ixari
ROZA VÂNTURILOR | ADIEREA ZEFIR[Ă]
AZI DESPRE SUCI
„S.ka”, respiră scurt și goli paharul de pe tejghea. O votkă limpede și fierbinte ca neliniștea din ochii lui ieșiți din orbite. „Știi, s-a prins cu altul. Și nu e prima dată. S-o ia dracii.” Cred că băuse vreo 4 la rând. O felie de lămâie îi acri buzele, iar mâna i se ridică în mod automat spre chelner în semn de „repetăm, frate”. M-a observat dintr-odată și s-a întors cu întregul corp spre mine de parcă ne-ar fi legat o prietenie de ani buni. „Good evening, lady...”
M-am simțit ca într-o dublă dintr-un film Hollywoodian. Într-un bar londonez, auzind dintr-odată vorbă românească...rusească, mă rog.
Nu îl cunoșteam pe bărbatul din fața mea. Nici nu aveam de unde. Mă aflam la Londra de nici o lună în căutarea unui job. Am dat însă doar peste, vorba interlocutorului meu, „suci”. Voiam un gin lejer care să mă amețească ușor ca să adorm rapid și „nedureros” în camerea mea împărțită cu o ucraineancă într-o casă împărțită cu alți 14. Ba chiar mă așezasem lângă el să-mi consum în liniște sedativul, astfel încât să dau celorlalți impresia că sunt însoțită și deloc accesibilă, deloc dispusă pentru schimb de replici de tip „Nice to meet you? At me or at you?”. Of, Londra asta... (care nu crede iubirii).
Așadar, bărbatul de lângă mine. Arăta bine, proaspăt ras și plin de sine. Se prea poate că izbutise să facă altceva în capitala britanică decât munca tuturor veniților. I-am auzit replicile și cumva am devenit, nevrând, martorul situației. Totodată, nu pot să zic că nu mămăcina curiozitatea... Par povești comune și de la tot pasul când ele sau ei înșeală. Pentru o noapte. Pentru o lună. Pentru totdeauna. Pentru o confirmare sau pentru o negare... Azi pare chiar normal să stai în patul cui vrei tu și cui te vrea. Și totuși... cum e și cu telenovelele, vrei să dai de capăt, vrei să vezi, dar aceasta de ce o fi făcut-o? Curiozitatea crește mai ales atunci când auzi română printre șoșote și hohote englezești.
„Și de ce s-a prins?”... întreb. Uimit de răspuns românesc, mă scrutează cu privirea și-mi zice: „Da de ce vă prindeți voi, că vă încălzesc prea repede complimentele, că vreți și nu știți ce vreți sau că, dimpotrivă, știți prea bine ce vreți... Să fiți cățele.”
Scenariu clasic. Om amărât. L-am lăsat să bea. Să vorbească. M-am lăsat să tac cât am vrut să stau și m-am ridicat să plec...
„Asta e... dă-i cu piciorul și mergi înainte”... spuse el și-și lăsă mâna să-mi mângâie coapsa proaspăt ridicată de pe scaun... Iar eu, în gândul meu, scrâșnind din dinți, mi-am zis... „S.ka”.
Și în Londra, moldovenii mai speră să fie iubiți fidel, jucând, pasând infidel...